sâmbătă, 17 septembrie 2011

marți, 9 august 2011

INVITAT PE BLOG: ROBERT LASZLO


Fluturi fără viermi


   Cel mai important scriitor egiptean contemporan, Alaa al-Aswani, a publicat în anul 2006 extraordinarul roman „Chicago”, în care povesteşte despre felul în care securitatea egipteană frângea vieţile opozanţilor egipteni aflaţi în Statele Unite.
   Autorul descrie, în paralel, viaţa infernală pe care o duceau locuitorii Egiptului, sistemul ticălos de oprimare al disidenţilor. El nu se sfieşte să denunţe susţinerea, mai mult sau mai puţin voalată, a regimului lui Hosni Mubarak de către guvernul american.
   Finalul cărţii nu este optimist deloc şi sentimentul de zădărnicie inundă toate personajele.
   Dar iată că după cinci ani de la apariţia cărţii, regimul lui Mubarak se prăbuşea aproape fulgerător, iar egiptenii, cei etichetaţi ca fiind nişte oameni care nu au curajul să iasă în stradă, au dat dovadă de de un puternic spirit civic şi chiar eroism.
   N-aş fi evocat excelenta carte a lui Alaa al-Aswami dacă aceasta nu m-ar fi obligat să fac câteva similitudini între Egipt şi România, deşi datele problemei româneşti sunt cu totul altele.
   Dar în esenţă, şi la noi, ca în Egiptul din urmă cu cinci ani, sentimentul inutilităţii oricărei forme de opoziţie sau de atitudine este atât de adânc înrădăcinat, astfel încât orice speranţă pare macerată de o mioritică resemnare.
   Aud tot mai des că nu are rost să îmi expun părerile, că „sistemul” mă va îngenunchea, că jocurile sunt demult făcute, iar un puşti, oricât de teribil ar vrea el să pară, o va sfârşi prost.
   Înţelepţii aceştia de mucava, îndelung exersaţi la şcoala obedienţei şi laşităţii, se dau ei înşişi drept exemple de rezistenţă şi chiar de succes.
   Şi ce văd?! Nişte oameni ofiliţi, înghesuiţi în carapacea unei existenţe sordide, cu grave probleme de coloană, cauzate de nesfârşiţii ani de ploconeli şi îngenuncheri.
   Un vierme, oricât de bine ar fi hrănit, rămâne tot vierme, chiar dacă odată i s-a părut că a fost fluture. Aripile libertăţii sale de gândire s-au metamorfozat ineluctabil în grăsimea inelară care-i cotropeşte trupul şi mintea.
   Dacă voi spune că tinerii din ţara asta pot beneficia acum de o şansă pe care nu au avut-o niciodată, mulţi vor crede că acest crez este influenţat de consumul exagerat de etnobotanice.
   Dar eu nu cred în ţara aceasta, în sistemul acesta politic, murdar şi corupt. Cred însă în posibilitatea ca prin solidaritatea celor cinstiţi şi deştepţi să se schimbe ceva esenţial.
   Revoluţiile veacului XXI nu trebuie să fie scăldate în sânge. Baricadele din 1989, jertfa sutelor de tineri nu a rezolvat, după cum bine se vede, aproape nimic. Va trebui să începem să privim lucrurile cu totul altfel, să luăm instantaneu atitudine faţă de ceea ce (ni) se întâmplă. Şi cu cât vom fi mai mulţi cei care vor spune „NU!”, cu atât ceasul adevăratei revoluţii va fi mai aproape de împlinirea visului de a trăi demn în ţara în care am venit pe lume.
   Nu am să plec din ţara aceasta şi nici ţara aceasta nu va pleca vreodată din mine.
Avem nevoie de o uriaşă revoluţie, de data asta una adevărată. Care să se producă în felul nostru de a fi, de a gândi, de a acţiona.
   Cine ştie, poate la peste două decenii de la revoluţia sângeroasă dar atât de formală din 1989, poate de abia acum s-au copt roadele capabile să hrănească o altă speranţă. Şi anume cea de a scăpa pe vecie de lumea aceasta hidoasă. Cine şi cum va provoca acest necesar „incendiu de pădure”, vom vedea doar dacă vom privi mai atent valul care vine.