sâmbătă, 27 octombrie 2012

Lord Byron, terorist


Poate e un crez existențial pentru unii să calce în picioare tot ce-a fost înainte de venirea postmodernismului, ca și cum ai putea face o casă începând cu acoperișul, ca și cum lumea ar putea fi înțeleasă numai din mecanismele (in)estetice ale reclamelor și scriiturii cerebrale, fără pic de emoție. Gunoiul este materia primă a postmodernismului, să nu punem fardul peste jegul reciclat, iar eschivările epocilor trecute mențin la linia de plutire magia curentelor precedente, cu fiecare epocă pierzându-se un dram de fascinație.
țiva încăpățânați alegem să credem că se va întâmpla o revenire la artele frumoase, însă fără pic de falsitate de data asta, dacă eliberarea de norme o căutăm.
Din dorința de a privi realitatea fără ocolișuri, dar fără alinarea niciunei metafore, detabuizările – cu cât mai nerușinate, cu atât mai șocante, așadar trebuie să fie bune – au hrănit curentele artistice care s-au cățărat unul peste lipsurile altuia.
Și probabil abia de acum vom începe să simțim ce înseamnă să-ți dărâmi temeliile, fiindcă suntem tineri și-ncepem să vedem că ratarea noastră seamănă tot mai mult cu cenușa furiei părinților noștri.
E cool să-i negi pe Lord Byron și pe Nichita Stănescu, dar dacă, rămași cu ochii căscați în fața foilor goale pe care noi sperăm să le putem umple, să ne alunece degetele pe tastatură ajungând să credem că vorbim în proză și totul e bun de scris precum spunea marchizul lui Voltaire, atunci ce facem când rebeliunea asta nihilistă nu pune nimic în loc? 
Cunoaștem zeii găunoși de pe cerul literaturii a căror viață nu merită luată exemplu, însă alții n-avem, iar scriitorii nu sunt călugări iezuiți, sunt artiști. Și cum postmodernismul este pe moarte, nu mai prezintă ductilitatea timpului nostru, ar trebui să punem ceva în locul său și poate vom avea suficiente roade încât lordul Byron al vremurilor noastre să nu mai pară teroristul – au reușit să-i pună și eticheta asta, până la urmă – care bântuie orele de literatură, mai mult în coșmarurile celor care dorm decât în veghea celor treji, că nu să ne chinuie au scris, până la urmă, niciunul din marii scriitori, să vină tanti profesoara să-l predea liceenilor pe Eminescu de parcă răposatul ar fi jupuit-o în pauza dintre ore și numai să iubești literatura nu reușești. Asta dacă n-ai avut norocul de a te îndrăgosti de literatură dinainte de a fi licean.
Ne place Ian McEwan, dar ne place fiindcă nu-i teribilistul care-și caută un loc în Pantheon și ne plac eseiștii Michel Schneider și Paul Johnson nu c-ar fi fost blânzi în critici, ci fiindcă nu s-au grăbit să spună NU acolo unde lucrurile sunt limpede în favoarea lui DA.
Cât despre literatura română, avem destule motive să spunem că adevăratele cărți despre cărțile care o formează – zgribulit și anemic – încă nu s-au scris. Până atunci... cu toată ironia spunem că mai sunt câteva luni până la sfârșitul lumii, poate-poate momentul deznodământului ne va prinde într-o bibliotecă.