miercuri, 5 decembrie 2012

Cătălin Dorian Florescu la Universitatea „Oradea”




Gazdele Marius Miheț respectiv Florin Cioban l-au prezentat pe scriitor. În întâlnirea sa cu cititorii la Biblioteca Universității (studenți, profesori și intelectuali), acesta și-a expus viziunea artistică și a susținut o lectură din ultimul său roman, Iacob se hotărăște să iubească (Polirom, 2012), bestseller în spațiul germanic; apoi a răspuns întrebărilor publicului.
„Îmi uit cărțile. Cărțile mele au o viață proprie așa cum tatăl are o viață independentă de fiu. Nu încerc să-mi fac agreabile personajele căci mă iau la răspundere, își scot o mână din manuscrisul de sub pat și mă trezesc noaptea. Și nu-mi scriu cărțile după un anumit calapod. În Iacob... nu veți găsi o dragoste romantică. Știu că o parte din noi caută întotdeauna acea dragoste și își dorește să citească despre așa ceva. Pot doar să spun că nu veți găsi dragoste romantică în roman, ci alte tipuri de dragoste, deoarece, așa cum se întâmplă în realitate, când dragostea vine, este un cadou, un bonus. La fel ca viața.
Viața plină de sens este vita activa, o viață activă. Modul meu activ de a trăi, chiar dacă nu aș fi primit acel mare premiu literar (n.r. a fost distins cu cele mai înalte premii de literatură din spațiul germanic la apariția fiecărei cărți, iar fiecare carte a fost tradusă în limba română), nu constă în faptul că mergem sau nu la fotbal împreună, ci a sta cu simțurile deschise. Îmi amintesc de copilăria mea prin miros (n.r. copilărie trăită parte la Timișoara, parte în străinătate), o copilărie comunistă căreia i-am dedicat prima mea carte. Viața activă înseamnă o viață curioasă. Să-i spui omului: aha, tu ești acela cu care m-am întâlnit în trecut, spune cum s-a întâmplat sau spune-mi o poveste.
Capacitatea de a vedea constă și în frica de a nu fi văzut. O față de bunic este cu totul alta decât a unui sugar: pielea, ridurile, mâinile. Un marinar care a fost patruzeci de ani pe mare arată cu totul altfel decât unul care a stat pe țărm.
A te face bogat, a scrie și a citi, nu este altceva decât cinema în cap. Scriu la cel mai redus nivel posibil, însă fără a pierde din densitate. Se poate trăi și în orbire, cu un cinema în cap. Una din cărțile mele se numește Maseurul orb (Polirom, 2007). A trăi înseamnă să fii călător al propriei vieți. Pentru mine, ca artist, poziția ideală în viață este de a avea vita activa. Și frica. Întotdeauna frica. Frica de a sta în fața a sute de oameni pentru a vorbi – ca acum. Dar să te arăți așa este important. Și să riști, în primul rând.
Nu mă pot reinventa la fiecare doi ani. Există o axă în scriitura mea: dorința de a dăinui. Iacob... este cel mai puțin un roman istoric, deși vorbește despre fasciști, vremuri grele etc, este cel mai puțin un roman istoric fiindcă vorbește de noi toți. Iacob este omul care este aruncat în lume și trebuie să supraviețuiască. Este slab, născut pe bălegar, stă întotdeauna să moară, dar nu va muri niciodată. Moașa lui, o țigancă, îi povestește de fiecare dată altfel cum a avut loc nașterea sa, așadar Iacob are cel puțin două nașteri. Țiganca e precum Șeherezada, doar că de data asta Șeherezada nu se salvează de la moarte, ci salvează pe altcineva de la propria naștere.
De fapt, eu mă văd ca un arheolog literar. Aduc povești la suprafață. Pentru că secolul trecut a fost cum a fost: război, urmărire! Mă văd și ca un botanist literar. De fapt, doar ajut planta să se desfacă. Nu are decât puțină apă și lumină, iar eu trebuie să îi mângâi petalele, să i le șterg de praf. A scrie un roman înseamnă a descrie. Eu descriu personajele în timpul lor. Vin în România să găsesc povești.
S-au scris multe despre titlurile cărților mele. Iacob se hotărăște să iubească fiindcă altcineva s-a hotărât să moară, o carte scrisă de un scriitor mai slab, dar mai popular... (n.r. referire la romanul lui Paulo Coelho, Veronika se hotărăște să moară).
Îmi plac povestirile simple, cele cu Dumnezeu luptându-se cu Diavolul. Când se aud tunetele, știm că se luptă în nori. Întotdeauna avem parte de un happy-ending (n.r. final fericit) hollywoodian, Dumnezeu câștigă întotdeauna, altfel nu am mai avea încredere în El. La sfârșitul luptei, Diavolul cade pe pământ. Îmi imaginez Diavolul fizic. Transpiră, poate chiar e gras...
A fost nevoie de patru romane să ajung la ficțiune, la detașarea de propria biografie. Până atunci romanele erau autobiografie într-un fel sau altul. Mă voi pune să citesc câteva rânduri din roman. Primele rânduri din carte sunt cele mai importante deoarece situează totul. Și fac priză sau nu la public.”
[Adresându-se celor din spatele sălii:] „Se aude acolo, în spate? Faceți ura! Sau huiduiți-mă ca pe Băsescu. Dacă aș fi Băsescu, m-ați huidui. Iar eu l-aș huidui pe Ponta, dar acesta este alt subiect.”
[LECTURĂ]
[Cineva adormise în sală, scriitorul îl observă și face o scurtă pauză:] „Ești cu mine? Da?! E OK...” [Colegii săi l-au trezit.]
[LECTURĂ]
„Cele două instrumente ale scriitorului sunt empatia și documentarea, munca de cercetare. Te arunci să navighezi oceanul fără să te gândești că pe drum vor fi femeile care să te tragă în adâncuri. Poate dacă Cristofor Columb nu ar fi făcut asta, America nu ar fi descoperită. Ar trăi americanii ei între ei. Păcat de Obama, nu s-ar știi de el, dar nu e păcat de republicani. Americanii au grijă uneori mai mult de animale decât de propria populație.”
[LECTURĂ]
[O domnișoară se foiește. C.D. Florescu are impresia că scrie mesaje de pe telefon.] „Te-am văzut, da?” [Domnișoara îi arată mâinile.] „Am înțeles. M-am supărat pe ceva care, de fapt, nu exista.”
[LECTURĂ]
Întrebări din public.
ÎNTREBAREA 1: Cum vă creați personajele?
C.D.F.: Am răspuns la această întrebare. Le las să se creeze după fundalul timpului lor.
ÎNTREBAREA 2: Simt că aveți influențe din Biographia literaria de Coleridge. Este adevărat?
C.D.F.: Nu știu cine e tipul. Glumesc. Îmi expun, asemeni lui, în romane, viziunea artistică, dar nu vreau să fac pe deșteptul, cum fac unii. Scriu să arate cât sunt de inteligenți.
ÎNTREBAREA 3: V-ați inspirat din titlul lui Coelho sau este un pur accident, iar dacă v-ați inspirat, de ce ați făcut-o? Am auzit chiar că se dorește o ecranizare a unuia dintre romane.
C.D.F.: El s-a inspirat după titlul meu! Ah! Cartea lui a fost scrisă înainte ca eu să scriu Iacob... și asta înseamnă că nu avea cum. Glumesc. Am dat acest titlu deoarece a iubi este o hotărâre. Te poți îndrăgosti că te ia valul, dar să iubești e o hotărâre. După un an îl vezi pe partener cu golurile sale: nu pune capacul pe tubul de pastă de dinți, nu închide geamul noaptea... Și, cumva, te hotărăști să lași astea deoparte și să continui să-l iubești. Da, se discută despre o ecranizare, cum spuneam, când scriu, gândesc cinematic, iar romanele sunt ușor de pus în scenă.
ÎNTREBAREA 4: Având în vedere că sunteți cu un picior în Vest și unul în România, cum e văzută literatura română? Suntem în tendințe?
C.D.F.: Scriitorii români sunt apreciați în străinătate: Cărtărescu, Dan Lungu... Mai ales Cărtărescu este citit în străinătate. Atâta vreme cât scriitorii români sunt citiți, cred că literatura română se situează bine. Nu contează tendințele, contează să fii autentic. Eu văd bună situația literaturii române.
ÎNTREBAREA 5: Ați învățat mai multe dialecte germane. Cum scrieți?
C.D.F.: Scriu curat în nemțește. Nu traduc deoarece necesită muncă. Acum întrebați-mă dacă să scriu e numai plăcere. Este. Glumesc. Este și multă muncă. Nu mă traduc pe mine însumi, trebuie să aparții unei limbi, unei culturi, să traduci. Traducerea nu este treaba mea, îi las pe alții care se ocupă cu așa ceva să facă asta. Eu sunt de profesie psiholog.
De la Oradea, Cătălin Dorian Florescu s-a îndreptat spre Iași.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Condamnări de Ziua Națională a României

Aș putea crede ceea ce se vehiculează în presa actuală despre lipsa noastră de patriotism, iresponsabilitatea românilor etc. Dar eu nu cred în acel 1 Decembrie glorios și n-am nici cea mai mică intenție să stau mândru la o paradă militară în care armata română nu mai are nimic de-a face cu România, că numai culorile îi sunt românești. Și nu pentru mult timp.
Că se fac pomeni electorale, știm. Mi se reproșează că n-am participat la manifestările din centrul orașului. De ce? Ni se cere an de an să stăm cot la cot cu cei care ne-au lovit părinții, i-au torturat sub protecția comunismului. Tot acei oameni care au folosit patriotismul ca pretext să facă aceste atrocități... acum s-au „creștinat” și ne oferă pomeni pentru propriii morți! Pe unii îi recunoaștem după fețe. Cum am putea face așa ceva?
Românul e conștient că patriotismul nu i-a servit numai lacrimilor și că așa va fi întotdeauna, știe la fel de bine că o mișcare de emancipare națională înscăunează cei mai înfiorători și semidocți oameni. Așa că nu mai vrea să joace un rol, mai bine lasă țara cernută până se pierde. Îi lasă pe conducători să conducă nimicul. Le arată că dacă strâng cureaua destul de puternic, îi vor pune la zid. Credeți că-n străinătate patriotismul e în floare? Mulți intelectuali străini nu sunt siguri cine este premierul țării lor… Și contează? De un leu sunt toți.
1 Decembrie al nostru nu seamănă cu Ziua Națională a Franței, ci cu sărbătorile din Piața Roșie a Moscovei. Din 1990 încoace niciun conducător de stat nu a avut un discurs despre bucuria de a fi român. Se vorbește despre sânge vărsat, vieți curmate, palme de pământ eliberate, Hitler, traume ș.a.m.d. Așa sărbătorim?! Asta înseamnă o sărbătoare: sânge vărsat, vieți curmate?! Mai frumos este un cortegiu funerar decât defilările acelea în pas fascist! Apoi imnul. Cât de funebru imn! Și acela este plin de sânge, nu de bucurie.
De ce această continuă stresare cu „rememorarea trecutului”? E o obsesie românească? Se crede că suntem uituci? Imnul ne aduce aminte de trecut, sărbătorile ne aduc aminte de trecut, liderii… Faptul că trăim după obiceiuri românești nu e suficient? În familie mai crede românul, nu în defilări stradale.
Se sărbătorește vreodată 1 Decembrie în familie? Ziariștii care spun că-s patrioți… oare stau la o agapă creștinească în familie? Astea-s doar subiecte mereu actuale pentru ei, editoriale întotdeauna la modă. E la modă să n-ai încredere în intențiile bune ale aproapelui. Nici profetul Ilie nu se credea atât de singur! Văicăreală…
Ni se cere să nu uităm istoria, dar să uităm ce vor alții din istorie. Cum să îți amintești numai ce vor alții? Cum să îți amintești că nemții au făcut Marea Unire, nu românii, însă ultimii cincizeci de ani de dictatură să-i uiți? Să ierți (de dragul sărbătorii) când te uiți în ochii criminalilor neamului tău care pretind a fi eroi și patrioți de drept! Măcar dacă n-ar avea beneficii din partea statului. În acest caz, mai bine patriotism zero! Iar noi, ceilalți, care nu ieșim la sărbătorile acestea, o facem pentru că nu vrem să dăm puterea nimănuia. De frică se fac ieșiri cu clasa, umplem rândurile. Imaginea! Da! În rest… putregaiul.
Românul nu va ieși cu inimă largă la sărbătorile naționale care păstrează aura comunistă până când criminalii regimului nu vor fi aduși la lumină. Până atunci avem dreptul să nu credem în „democrația aservită”! După cincizeci de ani de comunism vă așteptați la altceva, domnilor conducători? Chiar credeți c-am uitat peste noapte că tot voi ați bătut tobele despre viața tovărășească? Câini!