miercuri, 10 aprilie 2013

Doina Ruști își lansează ultimul roman la Litere


Încă o scriitoare româncă din spațiul germanic! Sub „pretextul” lansării ultimului ei roman, „Mămica la două albăstrele”, Doina Ruști a avut o întâlnire cu studenții Facultății de Litere de la Universitatea din Oradea. Mediatorii întâlnirii au fost Ion Simuț și Marius Miheț respectiv scriitorul Mircea Pricăjan.

Referitor la romanul acesta, m-am hotărât să îl lansez și aici. Mă gândesc că, la un moment dat al vieții, veți sta în locul meu, poate vă veți lansa cartea. Atunci s-ar putea să vă aduceți aminte de întâlnirea noastră și să vă amintiți de lucrurile spuse aici și, cel mai mult, de cele care sunt în spatele cuvintele.
În 2005 a apărut un film despre Gorbaciof, iar tot filmul este făcut din gestualitatea protagonistului. Filmul e banal și lipsește aproape cu desăvârșire dialogul. Cum sunt profesor la facultate de film, de aici a început scrierea acestui roman. E o dramă a unei anumite clase de mijloc, personajul meu locuiește aproape de Guvern, pe o stradă mizeră. Am încercat să intru în trendul acestei lumi, care a însemnat momentul Gorbaciof, care deschide drumul dramei banale dincolo de care se ascunde mesajul istoriei în care trăim. Aici s-a concretizat romanul, ca omul acesta banal care avea o pată pe cap ca fostul președinte rus, de unde i-a venit porecla în film.
Stăteam pe o bancă, munceam la un roman pașoptist și am auzit și eu pe cineva folosind greșit Genitivul: sunt și eu o mămică la două albăstrele. E vorba de mămicile cu mentalitatea din epoca trecută. Dar după șirul acesta de compromisuri am ajuns unde am ajuns, de la Genitivul folosit greșit până la Ponta cu plagiatul. Mămica la două albăstrele este, de fapt, numele unui utilizator de facebook care îi trimite, în roman, mesaje lui Ponta. Dar miza romanului nu este politică.
Este infernal de greu să scrii despre prezent, dar dacă ai exercițiul scrisului, nu mai contează despre ce scrii: prezent, trecut... Lucrul acesta l-am învățat de la Balzac, am făcut o serie de rescrieri în tinerețe. Scrisul, proza, cere o disciplină a scrisului. Nu poți lăsa din mână momentele subiectului. Nu aștept să mă inspire, doar scânteia e inspiratoare, după aceea e vorba de o muncă foarte organizată. Am subiectul în minte de la început. Trebuie să fie încheiată povestea înainte de a te apuca de scris. De fapt, eu cred că lumea scrie mai mult decât citește în această eră, sau cei care sunt cititori sunt recomandați de la unul la celălalt. E o eră a vitezei, se mizează pe poveste, simpla poveste și atât, în proză. Cu poezia am o relație mai intimă, dar eu nu scriu poezie, sunt numai cititoare. 

joi, 14 martie 2013

Nora Iuga: „Ne e rușine să recunoaștem că avem o bucurie de viață chiar și la vârste înaintate”

Editura CDPL și Marius Miheț au adus în fața filologilor orădeni o scriitoare de talie internațională la Facultatea de Litere de la Universitatea din Oradea. Cunoscută în spațiul germanic atât pentru proză și poezie, cât și pentru traduceri, Nora Iuga reușește să-și păstreze legătura cu tinerii chiar și la vârsta senectuții datorită spiritului ei deschis întotdeauna noului. 
Nu cred că o carte poate să reprezinte în toată totalitatea sa un om decât atunci când o carte cuprinde toate genurile și influențele măcar atât cât a trăit sau citit acela care scrie. Stările noastre sunt enorm de variate și multiple. Orice scriitor scrie autobiografic și cred orbește în spusele unei celebre scriitoare că până și fantezia este autobiografie. Eu nu pot, dacă scriu un roman și trăiesc o stare lirică, eu nu am dreptul să îmi opresc elanul pentru că se cere să scriu într-o formă cerebrală. Cred că ar trebui să trecem într-o carte prin care vrem să fim reprezentați. Pentru mine Ulise a lui Joyce este cartea de căpătâi.
Vin pentru a doua oară la Oradea și tot aici am cunoscut-o pentru prima dată pe Aglaia Veterani. Ne-am dat întâlnire la Oradea, corespondam până atunci. Era o zi cu soare și a fost o revelație Oradea pentru că aveam impresia că nu sunt în România. Are un aer extrem de occidental. Acum, venind pe ploaie, culmea, mi-a rămas acea impresie. Însoțitorii mei mi-au arătat niște clădiri extraordinare. Iar acum... mi-a fost foarte rău ieri, dar am zis că vin, că de mor pe tren, mor pe tren, asta e.
Nu simt pe propria piele disocierea dintre proză și poezie. Nu fac această diferență atunci când scriu, chestie care mi-a adus destule neajunsuri pentru că la noi lumea este foarte fixată în tiparele genurilor literare, ceea ce în lumea occidentală s-a cam șters. Am scris o cărticică în 2005, Fetița cu o mie de riduri, și pornea de la o întâmplare reală. Aș vrea să știți că elanul, bucuria de viață, și chiar un anume dor, o anume dorință de a mai plăcea, cred că lucrul acesta rămâne în tine până la vârste foarte înaintate, doar că ne e rușine să spunem acest lucru și nu înțeleg de ce, deoarece e cel mai minunat lucru. Cartea a fost nominalizată la un premiu național, dar nu a luat decât premiul revistei Cuvântul pe motiv că nu se știa dacă e poezie sau proză. Am avut cronici foarte bune, dar criticii au spus că nu este roman, ci poezie.
Magnetismul literaturii nu te poate cuprinde total decât în două ipostaze: te regăsești în autor și ai impresia că tu ai scris acea carte respectiv nu te regăsești, dar lucrurile acelea străine spuse de autor te fac să reflectezi, te gândești că există în tine, dar nu le știai. Îmi pare că și ultima este o formă de magnetism. În fiecare din noi există un ego opus decât cel pe care îl cunoaștem. E periculos și atrăgător. Nu cred în existența Diavolului. Cred că de la demiurg vine atât fața întunecată și cea luminoasă, atât periculoasă cât și luminoasă.
Cât despre traducerea lui Paul Celan... cea mai grea încercare dintre toate – am făcut vreo treizeci. Mi-am dat seama că este imposibil să traduci cu exactitate. Mi-era imposibil să mă apuc să învăț acum mitologie, credințe ebraice etc. Am tradus și o postfață în sensul acesta. Sensurile unei opere literare nu contează atât de mult cât contează melodicitatea limbii care te atrage. De fapt, teoria asta nu-mi aparține în totalitate. Îi aparține Hertei în Leagănul respirației.
Din păcate nu pot vorbi teoretic. Trebuie să însoțesc tot ce spun cu o poveste. Primul contact cu limba germană a fost la patru ani. Evident că vocabularul era foarte restrâns și nu îmi puteam da seama ce este mai atrăgător la germană decât la română. Nu se poate vorbi de o atracție pentru cât e de complicată sau simplă limba germană. Tata a insistat foarte tare că trebuie să învăț limba germană. Trebuie să îi mulțumesc. La 70 de ani am luat-o de la capăt. Acolo a început adevărata mea viață. Când eram mică, tata mă bătea cu cureaua și arcușul, eu plângeam într-un colț, mama într-altul. Mama striga: nenorocești copilul, va fi cea mai proastă din clasă.
Am fost colegă și cu Mircea Ivănescu. Mi-a fost coleg de facultate. Am amintiri cu el. El trecea drept cel mai erudit dintre cei de la Filologie. Dacă dădeam de un cuvânt necunoscut, eram trimiși la Mircea Ivănescu. Și-a păstrat până la sfârșit umorul și avea spiritul foarte viu.
Am încercat să-mi explic de ce am spiritul atât de tânăr, probabil e pentru că părinții mei erau foarte tineri când m-au făcut pe mine. Mama avea 16 ani, tata 23. De asta îi înțeleg pe tineri, deși sunt diferențe imense între generația vremii mele și cea actuală. Generațiile care vin sunt mai adaptate la momentul în care trăiesc. Mamele aduc în discuție intelectualul de tip vechi când încearcă să-și educe copiii. Azi lucrurile se clatină, tinerii iau lucrurile mai ușor. Este absurd ca bătrânul să îl facă pe tânăr să semene cu el. Îl trage în trecut! Sunt multe lucruri care mă revoltă la tineri, dar sunt convinsă că tinerii merg înainte. Deși uneori mi se pare că trei sferturi dintre ei își seamănă unul altuia...
A fost prezentat filmul  „Aici Nora Iuga” apoi scriitoarea s-a îndreptat spre Librăria Gutenberg.

joi, 28 februarie 2013

D'ale feisbucului


Frecție la piciorul de lemn este încercarea de a alunga vidul existențial prin socializarea pe Facebook! Când în urmă cu patruzeci de ani oamenii de cultură din România nu înțelegeau de ce a nu fi original înseamnă a trăi într-un continuu prezent, a nu crea oprește timpul și transformă lumea într-un Purgatoriu al plictisului, iată că profețiile lui Mircea Eliade despre plictisul modernismului se adeveresc mai amare decât puteam să admitem.
Și dacă agreabilitatea unei imagini pe care prin portalurile de socializare ne-o îndulcim nu este altceva decât o fugă de vidul existențial de duminică pe care Viktor Frankl îl numește „cauza căutării lui Dumnezeu combinată cu refuzul de lectură”, atunci statusurile dozate de pe Facebook nu sunt cărămida care sparg geamul să aerisească locuințele sufletești ale unor oameni ce nu reușesc să fie sinceri decât în spatele monitoarelor, ci hornul prin care Moș Crăciun ajuns la șomaj aruncă ambalajele cadourilor de la Crăciunul din 1901.
La genunchiul broaștei e mobilarea pe care o propune gloata care stă în spatele pseudo-culturii pop – că Andy Warhol s-ar suci în mormânt când ar vedea ce se petrece, ce-a vrut el să arate prin cultura pop și ce-au înțeles ăștia – , și, față în față cu începutul secolului trecut, când accesul la lectură, la ce se scria în lumea civilizată, era limitat de Stăpânire, suntem condamnați la statutul de înțelepți de mucava, cu vorbe de duh de doi bani și jocuri de cuvinte mai vechi decât ciocoii.
Iar acest vid de duminică își închide, mai nou, cercul până duminica următoare într-un mod burlesc și tragic, căci mâine e iarăși un luni cvasi-expirat din cinematografia franceză, poate-poate Emil Cioran o fi având dreptate cu profețiile sale sumbre și credința în viitorul cianurii. În capsula cu cianură, de i se face cuiva greață, fiindcă orice demers artistic pe Facebook este sufocat de cei care sunt puși zilnic să recunoască faptul că viețile goale nu pot fi umplute nici de tehnologie, nici de modernitate, că scăparea nu se află decât în adevărata artă. Doar cei mulți nu-și recunosc această ratare...
Altminteri, (auto)caricaturizările le sporesc trăsăturile sufletești sublime care lipsesc cu desăvârșire. Zi de zi să scrii cine ești, și să nu faci altceva decât să dai copy/paste la cugetările altuia, bun sau cu pretenții de elocvență. Sau o fi de vină aroganța patetică „eu știu trăi, modelează-te ca mine” în spatele fiecărei postări a cărui autor sau plagiator dorește să iasă în evidență? Singuri ne schimonosim căutând o etică sau estetică într-un loc ca Facebook-ul, mințile mărunte vor reduce etica site-ului la un License Agreement (crezând că-i manualul de axiologie), contract la care au apăsat Next și Finish gata să se instaleze într-o existență mai roză, că experimentaliștii au pierdut înainte de 1901 și nu știm ce-i cu acest val târziu. Greu ne dăm seama cam cum stă cu democrația asta și trebuia parcă neaparat să aducem izul mioritic peste un canal de comunicare de ultimă generație! În esență, Facebook-ul „se va revizui, dar nu se va schimba nimica”, după o vorbă caragialiană, or Timeline va deveni istoria unei pastișe interminabile, istoria unei regresii.
În final, să ne întrebăm: există vreo profunzime la care ar putea vibra consumatorul de cultură în toată mascarada asta care e numită artă online? Sigur că ne-am putea plânge de milă peste clipele pierdute, numai că plânsul nu e bun nici măcar pentru defunct. Știm cu toții că ar fi multe de spus unui mort... însă trebuie să ne retragem în reflux sau vom fi exemple negative la masa la care ne jucăm identitatea. În reflux fără să ne uităm înapoi sau ne transformăm în stană de piatră... și mă tem că nu s-au născut și nu se vor naște vreodată sculptorii care să ne scoată grațios chipurile din bolovanii în care ne-am transformat.

joi, 14 februarie 2013

Moftul de a fi scriitor


Parcă citindu-mi gândurile, un reporter de la ziarul Adevărul a făcut un material despre kitsch-ul din Uniunea Scriitorilor. Eu doresc să îi spun simplu chici, iar adjectivul să fie chicios, căci curentul s-a încetățenit la noi încât să-l putem româniza.

De multe ori am spus că nu voi intra în Uniunea Scriitorilor din România atâta timp cât foștii comuniști, torționari și lingăi ai lui Ceaușescu, fac parte din această grupare artistică. Să stai la masă cu cei care l-au glorificat pe Ceașcă. Poate că delăsarea și confortul de a-și asigura pensiile nu sunt băgate în seamă decât de cei din exterior. Cei 50 de bani promiși de la editori pentru taxa de timbru sunt negociați și (re)țigăniți, și, prieteni cum  sunt, domnii editori sunt oricând gata să-i mănânce cu tot cu poezii chicioase pe cei din Uniune, așa... din dragoste. Pentru acei 50 de bani, bată-i vina!
Și ce mai țigănie! Domnul Liiceanu în proces cu Academia pentru operele lui Cioran, ca și cum dânsul, pentru un singur interviu cu scriitorul, a primit titlurile de discipol și moștenitor. Câte o dată pe an flutura încă o cărticică din opera lui Cioran, o rație cam scumpă, iar când Academia i-a luat-o înainte și a publicat totul într-un singur volum, jar pe pipă! Cine mai poate fi exemplu pentru tineri?
Pentru ca imaginea să fie completă, e încurajat și șeful statului să scrie poezii și i se dă o notă de trecere. Și ca dezolarea să ne cuprindă și mai tare, foștii ofițeri ai Securității au cărți de poezii, câte două-treizeci la număr, câte una în fiecare lună cu cronici literare în marile reviste, iar pe coperta patru își pun poze din tinerețile lor slugarnice sau chiar de pe vremea când erau pioneri. Multă nostalgie după Împușcatul ăsta!
Probabil e la modă să fii scriitor și n-am aflat și noi, poate e cool să zbori din școală-n școală spunându-le săracelor eleve care n-au citit nimic mai mult decât Popcorn că ar trebui să se simtă onorate (!) că au întâlnit un scriitor în carne și oase, o pasăre rară. Derutate cum sunt, poate vor cere și-un autograf de la Zburător. Trist e că se consideră că literatura e mai presus decât viața însăși, te retragi într-o peșteră și aștepți inspirația, că de nu-i o evadare a spiritului, ci un pretext la orice duce la glorie, poate inspirația e mai dulce, aplauzele mai puternice. În locul peșterii imaginați-vă un bar de minus cinci stele unde pălinca costă 1 leu iar poezia 50 de bani. Ba încă și scriitori respectați au intrat în ciorba asta...
Să fim înțeleși, știam că sub alte forme este anulată distanța dintre originalitate și simulacru, că zarzavaturile sunt vândute cât sunt proaspete și n-au nicio salvare de la perisabilitate, peste trei zile vă apucă greața după scrierile unora, dar de când chiciul a devenit categorie estetică, nu știm. O fi de când și arta a ajuns un moft, o chestie care prinde bine la CV. Dar cum CV-urile sunt numai formulare pentru minciună, literatura o minciună frumoasă, distanța dintre CV și propriile vieți este anulată la marginea confuziilor. De se va ajunge la o soluție amiabilă, să afle săracele eleve ce-a rămas de citit din literatura asta agonizată, ce-i bun din avalanșa de bulșituri, poate într-o zi ne-om trezi cu statui prin cârciumi, nu cu pana în mână, ci cu paharul. Măcar de i-ar ajuta pe unii paharul să scrie! Și ne mai mirăm: de ce nu primesc românii un Nobel.
P.S. Link către materialul din Adevărul: Kitsch și impostură în USR.

joi, 10 ianuarie 2013

Musai bombăneli


E greu de imaginat ce interpretare le-ar oferi Sigmund Freud celor care se eschivează folosindu-se des de neologisme, căci de fiecare dată psihanalistul ar scoate din altă pălărie iepurele. Când ai crede că de vină e parcursul conjugal lipsit de afectivitate – adică a vorbelor dulci, de aceea excesul lor –, căldura maternă nu își găsește determinarea în teoria sexualității. 
Dincolo de cei care văd în percepția mea asupra acestui limbaj o simplă reglare de conturi și nu un subiect de meditație asupra rezultatelor unui test de dobitocie, nu ar trebui să găsim naturalețea sinonimă cu sinuciderea, ci un motiv în plus pentru a avea un spirit liber.
Sigur că e o practică actuală și comodă să ataci oamenii cu trucuri ieftine, să le speli creierii cu verbiaje și abundențe de cuvinte care sună precum mormăielile din rugăciunile mironosițelor, apoi să-ți bagi două degete în urechi și să cânți un imn bisericesc, cât de simplă e mântuirea, dar niciunul n-a înțeles nimic din ea! Dacă acesta e viitorul comunicării, s-a dus dracului expresia generației noastre, „fii tu însuți”. Mefisto al lui Toma Caragiu ironiza „incongruența fenomenologică introspectiv-cromatică” a artei moderne și am râs cu toții. În infernul lui Mefisto, cel plin cu snobi, de-ai spune „luați ligheanul și spălați-vă”, s-ar auzi cu ecou „luați un recipient cu apă rece și spălați-vă pe față”. Ce chin trebuie să fie pentru cel care nu poate să își manifeste naturalețea!
Să te convingi de unul singur că e nobil să folosești neologisme în orice situație e la fel de snob ca și cum ai vrea să convingi pădurarul că, la noi, codrul e frate cu românul, pe când el nu-i altceva decât un Cain cu drujba la mână. Și aceste iluzii pe care și le fac snobii sunt doar încercările indivizilor tulburați de a găsi alternative la frumusețea pe care o recunoaște până și un copil când o gustă, carevasăzică: niște încercări de a arunca praf în ochi oamenilor, să nu vadă nimeni că se urcă în barca pe care scrie putere. Însă și barca asta navighează pe un ocean de aisberguri și nu-i mai sigură ambarcațiunea... oricâți vâslași o fi având. De fiecare dată când spun asta, mă gândesc la discursul politicienilor: stufos și gol.
Pentru mulți, a fi natural nu-i decât o reclamă de la televizor, a-i ura cuiva sănătate e un simplu salut, pe când pentru noi, cei care trăim pentru astfel de lucruri simple și fundamentale, e imaginea limpede a unei mize care nu avea voie să fie jucată niciodată la cazino, o frumusețe a cărei libertate de limbaj a fost câștigată prea dificil în ultimele decenii să o arunce cineva înapoi în rigori. Știm și noi că naturalețea trebuie să aibă o voce a ei, originală: asta o vom discuta într-o ediție următoare în care vom dezbate și arta ca moft.