joi, 10 ianuarie 2013

Musai bombăneli


E greu de imaginat ce interpretare le-ar oferi Sigmund Freud celor care se eschivează folosindu-se des de neologisme, căci de fiecare dată psihanalistul ar scoate din altă pălărie iepurele. Când ai crede că de vină e parcursul conjugal lipsit de afectivitate – adică a vorbelor dulci, de aceea excesul lor –, căldura maternă nu își găsește determinarea în teoria sexualității. 
Dincolo de cei care văd în percepția mea asupra acestui limbaj o simplă reglare de conturi și nu un subiect de meditație asupra rezultatelor unui test de dobitocie, nu ar trebui să găsim naturalețea sinonimă cu sinuciderea, ci un motiv în plus pentru a avea un spirit liber.
Sigur că e o practică actuală și comodă să ataci oamenii cu trucuri ieftine, să le speli creierii cu verbiaje și abundențe de cuvinte care sună precum mormăielile din rugăciunile mironosițelor, apoi să-ți bagi două degete în urechi și să cânți un imn bisericesc, cât de simplă e mântuirea, dar niciunul n-a înțeles nimic din ea! Dacă acesta e viitorul comunicării, s-a dus dracului expresia generației noastre, „fii tu însuți”. Mefisto al lui Toma Caragiu ironiza „incongruența fenomenologică introspectiv-cromatică” a artei moderne și am râs cu toții. În infernul lui Mefisto, cel plin cu snobi, de-ai spune „luați ligheanul și spălați-vă”, s-ar auzi cu ecou „luați un recipient cu apă rece și spălați-vă pe față”. Ce chin trebuie să fie pentru cel care nu poate să își manifeste naturalețea!
Să te convingi de unul singur că e nobil să folosești neologisme în orice situație e la fel de snob ca și cum ai vrea să convingi pădurarul că, la noi, codrul e frate cu românul, pe când el nu-i altceva decât un Cain cu drujba la mână. Și aceste iluzii pe care și le fac snobii sunt doar încercările indivizilor tulburați de a găsi alternative la frumusețea pe care o recunoaște până și un copil când o gustă, carevasăzică: niște încercări de a arunca praf în ochi oamenilor, să nu vadă nimeni că se urcă în barca pe care scrie putere. Însă și barca asta navighează pe un ocean de aisberguri și nu-i mai sigură ambarcațiunea... oricâți vâslași o fi având. De fiecare dată când spun asta, mă gândesc la discursul politicienilor: stufos și gol.
Pentru mulți, a fi natural nu-i decât o reclamă de la televizor, a-i ura cuiva sănătate e un simplu salut, pe când pentru noi, cei care trăim pentru astfel de lucruri simple și fundamentale, e imaginea limpede a unei mize care nu avea voie să fie jucată niciodată la cazino, o frumusețe a cărei libertate de limbaj a fost câștigată prea dificil în ultimele decenii să o arunce cineva înapoi în rigori. Știm și noi că naturalețea trebuie să aibă o voce a ei, originală: asta o vom discuta într-o ediție următoare în care vom dezbate și arta ca moft.