joi, 28 februarie 2013

D'ale feisbucului


Frecție la piciorul de lemn este încercarea de a alunga vidul existențial prin socializarea pe Facebook! Când în urmă cu patruzeci de ani oamenii de cultură din România nu înțelegeau de ce a nu fi original înseamnă a trăi într-un continuu prezent, a nu crea oprește timpul și transformă lumea într-un Purgatoriu al plictisului, iată că profețiile lui Mircea Eliade despre plictisul modernismului se adeveresc mai amare decât puteam să admitem.
Și dacă agreabilitatea unei imagini pe care prin portalurile de socializare ne-o îndulcim nu este altceva decât o fugă de vidul existențial de duminică pe care Viktor Frankl îl numește „cauza căutării lui Dumnezeu combinată cu refuzul de lectură”, atunci statusurile dozate de pe Facebook nu sunt cărămida care sparg geamul să aerisească locuințele sufletești ale unor oameni ce nu reușesc să fie sinceri decât în spatele monitoarelor, ci hornul prin care Moș Crăciun ajuns la șomaj aruncă ambalajele cadourilor de la Crăciunul din 1901.
La genunchiul broaștei e mobilarea pe care o propune gloata care stă în spatele pseudo-culturii pop – că Andy Warhol s-ar suci în mormânt când ar vedea ce se petrece, ce-a vrut el să arate prin cultura pop și ce-au înțeles ăștia – , și, față în față cu începutul secolului trecut, când accesul la lectură, la ce se scria în lumea civilizată, era limitat de Stăpânire, suntem condamnați la statutul de înțelepți de mucava, cu vorbe de duh de doi bani și jocuri de cuvinte mai vechi decât ciocoii.
Iar acest vid de duminică își închide, mai nou, cercul până duminica următoare într-un mod burlesc și tragic, căci mâine e iarăși un luni cvasi-expirat din cinematografia franceză, poate-poate Emil Cioran o fi având dreptate cu profețiile sale sumbre și credința în viitorul cianurii. În capsula cu cianură, de i se face cuiva greață, fiindcă orice demers artistic pe Facebook este sufocat de cei care sunt puși zilnic să recunoască faptul că viețile goale nu pot fi umplute nici de tehnologie, nici de modernitate, că scăparea nu se află decât în adevărata artă. Doar cei mulți nu-și recunosc această ratare...
Altminteri, (auto)caricaturizările le sporesc trăsăturile sufletești sublime care lipsesc cu desăvârșire. Zi de zi să scrii cine ești, și să nu faci altceva decât să dai copy/paste la cugetările altuia, bun sau cu pretenții de elocvență. Sau o fi de vină aroganța patetică „eu știu trăi, modelează-te ca mine” în spatele fiecărei postări a cărui autor sau plagiator dorește să iasă în evidență? Singuri ne schimonosim căutând o etică sau estetică într-un loc ca Facebook-ul, mințile mărunte vor reduce etica site-ului la un License Agreement (crezând că-i manualul de axiologie), contract la care au apăsat Next și Finish gata să se instaleze într-o existență mai roză, că experimentaliștii au pierdut înainte de 1901 și nu știm ce-i cu acest val târziu. Greu ne dăm seama cam cum stă cu democrația asta și trebuia parcă neaparat să aducem izul mioritic peste un canal de comunicare de ultimă generație! În esență, Facebook-ul „se va revizui, dar nu se va schimba nimica”, după o vorbă caragialiană, or Timeline va deveni istoria unei pastișe interminabile, istoria unei regresii.
În final, să ne întrebăm: există vreo profunzime la care ar putea vibra consumatorul de cultură în toată mascarada asta care e numită artă online? Sigur că ne-am putea plânge de milă peste clipele pierdute, numai că plânsul nu e bun nici măcar pentru defunct. Știm cu toții că ar fi multe de spus unui mort... însă trebuie să ne retragem în reflux sau vom fi exemple negative la masa la care ne jucăm identitatea. În reflux fără să ne uităm înapoi sau ne transformăm în stană de piatră... și mă tem că nu s-au născut și nu se vor naște vreodată sculptorii care să ne scoată grațios chipurile din bolovanii în care ne-am transformat.

joi, 14 februarie 2013

Moftul de a fi scriitor


Parcă citindu-mi gândurile, un reporter de la ziarul Adevărul a făcut un material despre kitsch-ul din Uniunea Scriitorilor. Eu doresc să îi spun simplu chici, iar adjectivul să fie chicios, căci curentul s-a încetățenit la noi încât să-l putem româniza.

De multe ori am spus că nu voi intra în Uniunea Scriitorilor din România atâta timp cât foștii comuniști, torționari și lingăi ai lui Ceaușescu, fac parte din această grupare artistică. Să stai la masă cu cei care l-au glorificat pe Ceașcă. Poate că delăsarea și confortul de a-și asigura pensiile nu sunt băgate în seamă decât de cei din exterior. Cei 50 de bani promiși de la editori pentru taxa de timbru sunt negociați și (re)țigăniți, și, prieteni cum  sunt, domnii editori sunt oricând gata să-i mănânce cu tot cu poezii chicioase pe cei din Uniune, așa... din dragoste. Pentru acei 50 de bani, bată-i vina!
Și ce mai țigănie! Domnul Liiceanu în proces cu Academia pentru operele lui Cioran, ca și cum dânsul, pentru un singur interviu cu scriitorul, a primit titlurile de discipol și moștenitor. Câte o dată pe an flutura încă o cărticică din opera lui Cioran, o rație cam scumpă, iar când Academia i-a luat-o înainte și a publicat totul într-un singur volum, jar pe pipă! Cine mai poate fi exemplu pentru tineri?
Pentru ca imaginea să fie completă, e încurajat și șeful statului să scrie poezii și i se dă o notă de trecere. Și ca dezolarea să ne cuprindă și mai tare, foștii ofițeri ai Securității au cărți de poezii, câte două-treizeci la număr, câte una în fiecare lună cu cronici literare în marile reviste, iar pe coperta patru își pun poze din tinerețile lor slugarnice sau chiar de pe vremea când erau pioneri. Multă nostalgie după Împușcatul ăsta!
Probabil e la modă să fii scriitor și n-am aflat și noi, poate e cool să zbori din școală-n școală spunându-le săracelor eleve care n-au citit nimic mai mult decât Popcorn că ar trebui să se simtă onorate (!) că au întâlnit un scriitor în carne și oase, o pasăre rară. Derutate cum sunt, poate vor cere și-un autograf de la Zburător. Trist e că se consideră că literatura e mai presus decât viața însăși, te retragi într-o peșteră și aștepți inspirația, că de nu-i o evadare a spiritului, ci un pretext la orice duce la glorie, poate inspirația e mai dulce, aplauzele mai puternice. În locul peșterii imaginați-vă un bar de minus cinci stele unde pălinca costă 1 leu iar poezia 50 de bani. Ba încă și scriitori respectați au intrat în ciorba asta...
Să fim înțeleși, știam că sub alte forme este anulată distanța dintre originalitate și simulacru, că zarzavaturile sunt vândute cât sunt proaspete și n-au nicio salvare de la perisabilitate, peste trei zile vă apucă greața după scrierile unora, dar de când chiciul a devenit categorie estetică, nu știm. O fi de când și arta a ajuns un moft, o chestie care prinde bine la CV. Dar cum CV-urile sunt numai formulare pentru minciună, literatura o minciună frumoasă, distanța dintre CV și propriile vieți este anulată la marginea confuziilor. De se va ajunge la o soluție amiabilă, să afle săracele eleve ce-a rămas de citit din literatura asta agonizată, ce-i bun din avalanșa de bulșituri, poate într-o zi ne-om trezi cu statui prin cârciumi, nu cu pana în mână, ci cu paharul. Măcar de i-ar ajuta pe unii paharul să scrie! Și ne mai mirăm: de ce nu primesc românii un Nobel.
P.S. Link către materialul din Adevărul: Kitsch și impostură în USR.