joi, 14 martie 2013

Nora Iuga: „Ne e rușine să recunoaștem că avem o bucurie de viață chiar și la vârste înaintate”

Editura CDPL și Marius Miheț au adus în fața filologilor orădeni o scriitoare de talie internațională la Facultatea de Litere de la Universitatea din Oradea. Cunoscută în spațiul germanic atât pentru proză și poezie, cât și pentru traduceri, Nora Iuga reușește să-și păstreze legătura cu tinerii chiar și la vârsta senectuții datorită spiritului ei deschis întotdeauna noului. 
Nu cred că o carte poate să reprezinte în toată totalitatea sa un om decât atunci când o carte cuprinde toate genurile și influențele măcar atât cât a trăit sau citit acela care scrie. Stările noastre sunt enorm de variate și multiple. Orice scriitor scrie autobiografic și cred orbește în spusele unei celebre scriitoare că până și fantezia este autobiografie. Eu nu pot, dacă scriu un roman și trăiesc o stare lirică, eu nu am dreptul să îmi opresc elanul pentru că se cere să scriu într-o formă cerebrală. Cred că ar trebui să trecem într-o carte prin care vrem să fim reprezentați. Pentru mine Ulise a lui Joyce este cartea de căpătâi.
Vin pentru a doua oară la Oradea și tot aici am cunoscut-o pentru prima dată pe Aglaia Veterani. Ne-am dat întâlnire la Oradea, corespondam până atunci. Era o zi cu soare și a fost o revelație Oradea pentru că aveam impresia că nu sunt în România. Are un aer extrem de occidental. Acum, venind pe ploaie, culmea, mi-a rămas acea impresie. Însoțitorii mei mi-au arătat niște clădiri extraordinare. Iar acum... mi-a fost foarte rău ieri, dar am zis că vin, că de mor pe tren, mor pe tren, asta e.
Nu simt pe propria piele disocierea dintre proză și poezie. Nu fac această diferență atunci când scriu, chestie care mi-a adus destule neajunsuri pentru că la noi lumea este foarte fixată în tiparele genurilor literare, ceea ce în lumea occidentală s-a cam șters. Am scris o cărticică în 2005, Fetița cu o mie de riduri, și pornea de la o întâmplare reală. Aș vrea să știți că elanul, bucuria de viață, și chiar un anume dor, o anume dorință de a mai plăcea, cred că lucrul acesta rămâne în tine până la vârste foarte înaintate, doar că ne e rușine să spunem acest lucru și nu înțeleg de ce, deoarece e cel mai minunat lucru. Cartea a fost nominalizată la un premiu național, dar nu a luat decât premiul revistei Cuvântul pe motiv că nu se știa dacă e poezie sau proză. Am avut cronici foarte bune, dar criticii au spus că nu este roman, ci poezie.
Magnetismul literaturii nu te poate cuprinde total decât în două ipostaze: te regăsești în autor și ai impresia că tu ai scris acea carte respectiv nu te regăsești, dar lucrurile acelea străine spuse de autor te fac să reflectezi, te gândești că există în tine, dar nu le știai. Îmi pare că și ultima este o formă de magnetism. În fiecare din noi există un ego opus decât cel pe care îl cunoaștem. E periculos și atrăgător. Nu cred în existența Diavolului. Cred că de la demiurg vine atât fața întunecată și cea luminoasă, atât periculoasă cât și luminoasă.
Cât despre traducerea lui Paul Celan... cea mai grea încercare dintre toate – am făcut vreo treizeci. Mi-am dat seama că este imposibil să traduci cu exactitate. Mi-era imposibil să mă apuc să învăț acum mitologie, credințe ebraice etc. Am tradus și o postfață în sensul acesta. Sensurile unei opere literare nu contează atât de mult cât contează melodicitatea limbii care te atrage. De fapt, teoria asta nu-mi aparține în totalitate. Îi aparține Hertei în Leagănul respirației.
Din păcate nu pot vorbi teoretic. Trebuie să însoțesc tot ce spun cu o poveste. Primul contact cu limba germană a fost la patru ani. Evident că vocabularul era foarte restrâns și nu îmi puteam da seama ce este mai atrăgător la germană decât la română. Nu se poate vorbi de o atracție pentru cât e de complicată sau simplă limba germană. Tata a insistat foarte tare că trebuie să învăț limba germană. Trebuie să îi mulțumesc. La 70 de ani am luat-o de la capăt. Acolo a început adevărata mea viață. Când eram mică, tata mă bătea cu cureaua și arcușul, eu plângeam într-un colț, mama într-altul. Mama striga: nenorocești copilul, va fi cea mai proastă din clasă.
Am fost colegă și cu Mircea Ivănescu. Mi-a fost coleg de facultate. Am amintiri cu el. El trecea drept cel mai erudit dintre cei de la Filologie. Dacă dădeam de un cuvânt necunoscut, eram trimiși la Mircea Ivănescu. Și-a păstrat până la sfârșit umorul și avea spiritul foarte viu.
Am încercat să-mi explic de ce am spiritul atât de tânăr, probabil e pentru că părinții mei erau foarte tineri când m-au făcut pe mine. Mama avea 16 ani, tata 23. De asta îi înțeleg pe tineri, deși sunt diferențe imense între generația vremii mele și cea actuală. Generațiile care vin sunt mai adaptate la momentul în care trăiesc. Mamele aduc în discuție intelectualul de tip vechi când încearcă să-și educe copiii. Azi lucrurile se clatină, tinerii iau lucrurile mai ușor. Este absurd ca bătrânul să îl facă pe tânăr să semene cu el. Îl trage în trecut! Sunt multe lucruri care mă revoltă la tineri, dar sunt convinsă că tinerii merg înainte. Deși uneori mi se pare că trei sferturi dintre ei își seamănă unul altuia...
A fost prezentat filmul  „Aici Nora Iuga” apoi scriitoarea s-a îndreptat spre Librăria Gutenberg.