miercuri, 10 aprilie 2013

Doina Ruști își lansează ultimul roman la Litere


Încă o scriitoare româncă din spațiul germanic! Sub „pretextul” lansării ultimului ei roman, „Mămica la două albăstrele”, Doina Ruști a avut o întâlnire cu studenții Facultății de Litere de la Universitatea din Oradea. Mediatorii întâlnirii au fost Ion Simuț și Marius Miheț respectiv scriitorul Mircea Pricăjan.

Referitor la romanul acesta, m-am hotărât să îl lansez și aici. Mă gândesc că, la un moment dat al vieții, veți sta în locul meu, poate vă veți lansa cartea. Atunci s-ar putea să vă aduceți aminte de întâlnirea noastră și să vă amintiți de lucrurile spuse aici și, cel mai mult, de cele care sunt în spatele cuvintele.
În 2005 a apărut un film despre Gorbaciof, iar tot filmul este făcut din gestualitatea protagonistului. Filmul e banal și lipsește aproape cu desăvârșire dialogul. Cum sunt profesor la facultate de film, de aici a început scrierea acestui roman. E o dramă a unei anumite clase de mijloc, personajul meu locuiește aproape de Guvern, pe o stradă mizeră. Am încercat să intru în trendul acestei lumi, care a însemnat momentul Gorbaciof, care deschide drumul dramei banale dincolo de care se ascunde mesajul istoriei în care trăim. Aici s-a concretizat romanul, ca omul acesta banal care avea o pată pe cap ca fostul președinte rus, de unde i-a venit porecla în film.
Stăteam pe o bancă, munceam la un roman pașoptist și am auzit și eu pe cineva folosind greșit Genitivul: sunt și eu o mămică la două albăstrele. E vorba de mămicile cu mentalitatea din epoca trecută. Dar după șirul acesta de compromisuri am ajuns unde am ajuns, de la Genitivul folosit greșit până la Ponta cu plagiatul. Mămica la două albăstrele este, de fapt, numele unui utilizator de facebook care îi trimite, în roman, mesaje lui Ponta. Dar miza romanului nu este politică.
Este infernal de greu să scrii despre prezent, dar dacă ai exercițiul scrisului, nu mai contează despre ce scrii: prezent, trecut... Lucrul acesta l-am învățat de la Balzac, am făcut o serie de rescrieri în tinerețe. Scrisul, proza, cere o disciplină a scrisului. Nu poți lăsa din mână momentele subiectului. Nu aștept să mă inspire, doar scânteia e inspiratoare, după aceea e vorba de o muncă foarte organizată. Am subiectul în minte de la început. Trebuie să fie încheiată povestea înainte de a te apuca de scris. De fapt, eu cred că lumea scrie mai mult decât citește în această eră, sau cei care sunt cititori sunt recomandați de la unul la celălalt. E o eră a vitezei, se mizează pe poveste, simpla poveste și atât, în proză. Cu poezia am o relație mai intimă, dar eu nu scriu poezie, sunt numai cititoare.