duminică, 31 mai 2015

Foștii mei clienți nasoli în design

Clientul este stăpânul atâta timp cât are dreptate. Am învățat să spun și nu după ce am avut contact cu piața. Contrar așteptărilor, veniturile mele s-au dublat când am învățat să îmi aleg clienții. Iată câteva dintre e-mailurile pe care le-am primit de la clienți, printre care și edituri de renume. Toate acestea sunt întâmplări reale.
„Avem o poză blurată de la o lansare de carte, iar autorul cărții stă cu spatele la cameră. Nu poți să îl întorci și să îl pui pe un afiș?”
„Avem un PDF bun de tipar de la o carte în format A4, n-ai putea să micșorezi fișierul în B5 și să nu se facă mic textul, iar toate pozele de pe pagini să rămână la locul lor, în pagină?”
„Înțeleg că ai pus fonturi și imagini de la tine, dar de ce e atât de mare factura că doar textul genial a venit de la mine?! Eu am fost creierul. Întotdeauna, cum mama spunea, munca pe calculator e muncă de cinci minute. 5 lei nu-s destui pentru afiș? Dar vezi, că după ce îi arăt șefului, dacă nu-i mulțumit, îmi vreau banii înapoi.”
„N-am folosit lucrarea făcută de tine, că nu ne-a plăcut. Sau poate am uitat să o scoatem la tipar în timp util. Nu mai știm ce s-a întâmplat, dar nu ne-a plăcut ce s-a întâmplat. În fine. N-am folosit-o! Ne vrem banii înapoi.”
„Îmi place posterul, dar nu îmi place deloc designul. N-ai putea să îl rearanjezi, să fie în stilul Word95? Știi, firma noastră e chiar din 1995 și clienții s-ar prinde că e o legătură între stilul acela și poster.”
„E OK cartea. Dar nu te plătesc, că nu îmi place de tine. Cum poți dovedi că tu ai făcut cartea dacă tot textul e scris de mine?”
„Am licență de la Piratebay.org pe imagini, mă faci mincinos?”
„De ce nu pot face modificări pe PDF? De ce mi-ai blocat accesul la textul meu? Te dau în judecată!”
„Ți-am zis să îmi trimiți un portofoliu cu cum pui tu în pagină textul pentru cărți, niște exemple, nu texte în spaniolă. Ce e aia lorem ipsum? Cum să citesc eu asta?!? Trimite ceva în românește și îți spun dacă faci sau nu design bun, te învăț eu cum se face. Ai noroc că sunt într-o dispoziție în care iau ucenici și dau sfaturi. Dar va trebui să îmi faci și mie reducere un pic.”
„Înțeleg că ești la o înmormântare până la ora unu, dar nu înțeleg de ce nu poți lua un nou proiect până la ora 12.”
„Dacă îți trimit cartea din tipar, nu poți face modificări? Mi-ar trebui să îl pui într-un alt format, mai mic. Că doar ești designer, lumea zice că faci minuni.”
„Am o bucătărie la care m-am gândit că îi trebuie un grafic deseign, cu cât ați putea să o faceți...? Stau într-un bloc B10, mai la centrul capitalei, dar dacă vă dau ciubuc, nu îi puteți aplica pe perete un font roșu la preț de A4?”
„Am o imprimantă laser de ultima generație. De ce apare poza alb-negru când o printez? Ce i-ai făcut?”
„Am trimis fișierul la tipar, dar mai trebuie făcute corecturile acum.”
„Dacă n-ai poze, improvizezi. Ieși în câmp și faci tu una cu mobilul. Vezi să fie și Ștefan cel Mare în ea. Cu sabia ridicată, să alunge bozgorii.”
„Cu cât tehnoredactezi o foaie față-verso?”
 „Arată super, dar nu m-a dat pe spate designul tău. Pentru 20 de lei mă aștept la mai mult.”
„Să știi care sunt profilele de culoare, diferențele dintre Quark și InDesign, Corel și Illustrator, cum se trimite la tipar este o muncă de junior, basic knowledge, dragă.” – O mare firmă de publicitate de lângă Episcopie

joi, 28 mai 2015

Bravo, Ionuț!


Iată un experiment literar al studenților la Facultatea de Litere, Oradea. Scenariul „piesei” este, de fapt, un colaj de versuri selectate de Semida Ilieș și Mihók Tamás din poeziile a 26 de poeți bihoreni. Acesta este primul „episod” dintr-o serie deoarece nebunia vine în episoade, iar personajele, alienate și maniaco-depresive, cu schimbări abrupte de stare, spun frânturi de versuri despre senzațiile lor sperând că lucrurile vor căpăta sens pentru psihologii care ar trebui să îi ajute să se ajute și că, aclamând metafore și verbiaje, vor ajunge la sursa nebuniei lor și se vor vindeca. Spectatorul nu își poate găsi un punct de sprijin, să dea un sens „poveștii” deoarece nimeni nu este lucid și credibil. De aceea este un experiment literar cu câteva influențe din dadaism.
Videoclipul de față este disponibil în varianta 1080p (FullHD).

luni, 18 mai 2015

De ce nu vin rușii. Care cred că este viitorul țării


„Nicio civilizație nu poate fi cucerită din exterior
până nu s-a distrus din interior.”
Will Durant


Psihismul
De fiecare dată când neînțelegerile politice internaționale activează miturile cele mai vechi ale omenirii, putem urmări până la sursă anxietățile care le-au pus în mișcare. Și, de fiecare dată când acest lucru se întâmplă, în mentalul colectiv românesc lucrurile capătă un dinamism profetic, asemeni unei cruciade a binelui, simțul datoriei civile renaște: unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor.
Primul dintre aceste mituri este „mitul omului providențial, Mesia, care a venit în persoana domnului președinte Klaus Iohannis. El este perceput ca salvator al acestei țări, restaurează România la statutul de pământ românesc și repune valorile reale pe soclul lor.
Al doilea mit este cel al „cetății asediate”. Când conflictul din Ucraina a început, iar rușii au început să își arate mușchii, spaima i-a determinat chiar și pe cei mai învățați oameni ai acestui popor să spună că nouă nu ne-a trebuit niciun NATO, eram bine noi cu mioarele noastre, pe sfintele noastre plaiuri, pe care dreapta credință și normalitatea au dăinuit încă din vremuri strămoșești, nu ne trebuia nicio alianță cu niște homosexuali îngrășați de McDonalds și care n-au nicio cultură. Iată cum miturile care în primii douăzeci de ani de după Revoluție și-au pierdut până și rațiunea de a fi, chiar au devenit ridicole și absurde, acum au oprit complet rațiunea și au dat glas unor lucruri nepotrivite. Nicio țară nu prosperă izolată.
Odată cu acest spectacol al morții, dirijat cu grijă de la Moscova, demitizarea a durut mai mult decât nașterea unui mit, SUA își pierde imaginea de țară salvatoare. Românii au realizat cu spaimă că scenariul unui război-fulger se poate repeta în România, din cauza aceleiași naivități pe care au avut-o și polonezii în fața armatei lui Hitler. Polonia a avut garanție militară din partea Angliei, iar la sol au ținut puține trupe. Ce n-au înțeles, în naivitatea lor, polonezii, a fost că au spate, dar pentru asta trebuie să poată ține piept pericolului câteva luni, până armata de pe insula britanică ajunge pe continent, la granița poloneză. Acest lucru nu s-a întâmplat, Polonia a fost îngenuncheată înainte să poată primi ajutor. Se poate observa cu ușurință de ce în lunile imediat următoare declanșării războiului din Ucraina a apărut în Monitorul Oficial noul formular pentru recrutarea în armată, pentru tinerii români între 18 - 35 de ani.
Un alt mit care se află pe cerul mitografiei este cel al Vremurilor de Aur. Trecutul este întotdeauna mai luminos, chiar și întunecatele vremuri de tranziție prin care a trecut România sunt privite cu nostalgie și jind.
Miturile ne oferă confortul de a ieși printr-o iluzie din disconfortul prezentului, al spaimelor create de lucrurile pe care nu le înțelegem. Viața noastră revine, astfel, pe făgașul securității, deoarece toate capătă sens și ordine. Era mai bine cu președintele Ion Iliescu atâta timp cât România avea neutralitate militară, se aude. Nimeni nu poate sluji veșnic la doi stăpâni.

Forme fără fond
În epoca internetului, România tinde să aibă nu numai spaimele ei, ca și cum n-ar fi de ajuns, ci și ale SUA. Iar SUA face întotdeauna greșeala să își subestimeze concurența ca apoi să îi supraevalueze puterea din cauza anxietății. Rusia părea un pericol minor până la conflictul din Ucraina. Imitând SUA, ne educăm, se crede, în primul rând, după modelul unei democrații care funcționează, chiar dacă, în România, Constituția nu are un fond american (mecanism legislativ), ci a fost împrumutată de la austrieci imediat după Revoluție. Președintele României nu are aceleași puteri cu omologul său american. Și se crede greșit la vot că, votând președintele, se votează destinul unei țări. În SUA e așa. Pe când, la noi, adevărul este că votând Parlamentul, votăm destinul țării.
Așadar s-a încercat o formă de integrare americană, fără fondul necesar, oricât de multă influență are globalizarea. O dovadă: cei mai mulți tineri cunosc mai bine sistemul juridic american, din propaganda egolatră a Hollywoodului, decât pe cel românesc. Își imaginează că, într-o sală de judecată se depune mărturie în fața unor jurați, se face un spectacol de teatru, de întrebări între avocați, pe când, în realitate, un proces penal sau civil, în România, are loc, de cele mai multe ori, într-o sală de trei pe trei metri, cu cinci oameni: procuror, pârât, avocatul său, parte vătămată, avocatul ei. La fel este și integrarea în UE, tot o formă fără fond.
Mai nou, ne vedem înconjurați de aliații Rusiei, deși ei au fost aliații Rusiei dintotdeauna(!), doar că nu ne simțeam sufocați fiindcă nu exista nicio spaimă irațională. Declarația președintelui Vladimir Putin, „căderea URSS a fost cel mai mare dezastru geopolitic al ultimului secol”, a fost interpretată, tot din cauza temerilor, ca o încercare a Rusiei de a-și reconstrui imperiul bolșevic. Explicată pe îndelete, când a fost întrebat de jurnaliștii francezi, declarația sa este un adevăr: în urma căderii URSS, sute de mii de copii ruși au rămas pe străzi, oameni fără slujbe și o industrie întreagă blocată.
Or, Rusia este prea mare să fie controlată fără a fi împărțită administrativ, lucru care nu exista înainte de Putin. Dar, din cauza istoriei, a trecutului nostru cu Rusia, a poveștilor despre soldatul rus care vandalizează și violează pe unde trece, jefuiește și prăpădește tot, ura pe ruși ne-a împiedicat să auzim adevărul trist spus de liderul rus, care nu avea nimic de a face cu anexarea României la un nou URSS. Tot din cauza istoriei, după căderea URSS, n-am dat mâna cu estul, ci am visat să ne aliem cu Occidentul, deși ambele state, România și Rusia, o luau deodată de la zero. Rănile trecutului n-au putut fi ignorate.
Până la alegerea lui Putin pe postul de președinte, KGB-ul era un „stat în stat”, acționa paralel cu statul rus, după propria lege, pe vremea președintelui Boris Yeltsin. Într-o paralelă, KGB-ul avea puterea unui shogun, iar președintele, puterea de copil a împăratului japonez. Împăcarea celor două s-a putut face numai prin alegerea unui KGB-ist, Vladimir Putin, pe postul de președinte. Fără Putin, Rusia se fărâmița.

Confuzii
SUA acționează ca o poliție internațională. Acest lucru creează confuzie, se crede că trupele de menținere a păcii ale ONU sunt același lucru cu NATO. Cele două organizații nu același scop. NATO este o alianță militară între mai multe țări cu scopul de a crea presiuni militare, nu cu scopul de a menține pacea. Trupele ONU sunt de mii de ori mai slab dotate decât NATO. Rusia a atras atenția în nenumărate ocazii că NATO este un bloc militar la porțile ei și acest lucru creează disconfort. NATO nu menține pacea, nu aceasta îi este menirea, iar Rusia este conștientă de șantajul imperiului corporatist al SUA prin lancea NATO. SUA s-a trezit la câteva decenii de la Al Doilea Război Mondial posesoarea unui imperiu fără voia ei.
Cei mai mulți își imaginează că Vladimir Putin este, după cum s-a spus de nenumărate ori în presă, un personaj al secolului trecut. Dar el este conștient că Europa a făcut o pauză prea lungă de la istorie ca lucrurile să rămână veșnic așa cum sunt. În 2008, la criză, Europa a revenit pe făgașul istoriei. Citind biografia lui Vladimir Putin, vedem că vremea copilăriei sale a fost o vreme de zbucium. Până la conflictul din Ucraina nu ne puteam imagina, în secolul XXI, când principala preocupare a tinerilor este să se mobileze muzical, să trăiască momentul, că un tanc militar ar putea sta în fața casei noastre, înarmat până în dinți. Consideram Europa prea civilizată să se lupte cu ea însăși, mai ales din cauza rănilor ultimului război mondial. Odată ce ne-am imaginat acest lucru, s-au reactivat miturile din mentalul colectiv. Însă, nu de Vladimir Putin trebuie să ne temem, ci de fărâmițarea Rusiei, de acela care vine după el, în cazul în care rocada Putin-Medvedev nu mai funcționează.

Scenarii și lămuriri
Chiar dacă USA are de zece ori mai mult armament decât Rusia, nu are posibilitatea de a-l transporta în timp util în Europa, peste ocean, în cazul unui război. Dar șansa Rusiei de a-și reveni economic nu este războiul, ci își poate reveni numai prin ce a făcut și până acum: exportul resurselor naturale. Numai așa își poate reconstrui industria rusească. Și, orice strateg militar nu poate ignora barierele naturale pe care le are România în cazul unui război: Carpații, marea și Dunărea. Chiar dacă tehnica militară aviatică rusească este avansată, nu se poate face un război numai pe cale aviatică. Infanteria trebuie să traverseze Carpații, în cazul unui război. Lupta de la Posada este doar unul din numeroasele exemple pe care istoria ni le arată despre rolul Carpaților în război. Iar pe mare se pot face atacuri-surpriză și nimeni nu își trimite toată armata pentru a cuceri o țară, nu este rentabil și economic posibil, ci se face un calcul de mobilizare.
Dacă se folosește armament nuclear, Rusia știe că nu poate folosi teritoriile cucerite din cauza radiațiilor, nemai vorbind că n-ar rămâne nimeni viu de stăpânit. Ce are nevoie Rusia este ca granița cu NATO să nu se mai extindă: Ucraina și Belarus să nu adere la NATO. Aceste două state vor intra, în următoarea decadă, sub influență rusească, fiind folosite pe post de state-tampon. De aceea conflictul din Ucraina care are șanse să se extindă spre Belarus, nu spre România.
Statele europene au grijă ca Germania să păstreze o poziție anti-Rusia, să nu se formeze o alianță. În ultima întâlnire pe care a avut-o cancelarul Germaniei, Merkel, cu președintele Putin, cel din urmă a adus în discuție pactul Molotov-Ribbentrop. Deși impresia ziariștilor români a fost că Putin bate câmpii sau aruncă praf în ochi, spunând că a fost făcut pentru securitatea celor două state, aceasta a fost, de fapt, o propunere de alianță, dar răspunsul lui Merkel a fost un refuz: pactul acela a fost condamnat de istorie deoarece a fost ilegal și inuman. O alianță Germania-Rusia este de nedorit. Cât timp cele două state nu se aliază, este încă un motiv să credem că războiul nu va veni în România.
Cel mai plauzibil scenariu este că nicio țară de partea estică a Carpaților nu va oferi suport militar Rusiei pentru a-și stabili două flancuri de atac deoarece s-ar pune singură la colț din punct de vedere strategic.
Europa este dependentă de gazul rusesc și face tot ce îi stă în putere să iasă de sub acest jug. Președintele Putin i-a promis lui Traian Băsescu, pe când era încă în funcția de președinte, că va vinde României tot gazul pe care intenționează să în vândă Ucrainei, iar România, la rândul ei, să pună adaos și să îl vândă ea Ucrainei. Aceasta nu este o propunere pe care un șef de stat o face unui alt șef de stat dacă intenționează să atace țara respectivă.

Ce este posibil să se întâmple în următoarele decenii
Dacă Rusia nu își va găsi aliați cu o putere militară puternică în interiorul NATO, Rusia, cel mai probabil, se va fărâmița după Putin. Europa va găsi surse alternative de energie gazului rusesc. Văzându-se fără niciun vecin puternic, Turcia va deveni noua putere din apropierea României, oricât de improbabil pare acum. Chiar dacă Imperiul Otoman s-a fărâmițat, Războiul Sfânt îi va oferi destule resurse încât să atace România. În următoarele decenii, România se va întări economic și militar, mai ales din unirea cu Republica Moldova. Cu o Rusie fărâmițată, conflictul din Transnistria va deveni istorie, iar Moldova va oferi militari în această uniune.
România va cere ajutorul slăbitei SUA, promițându-i orice cere în schimbul securității. SUA i-o oferă la un preț mare. Apa, cel mai probabil. Polonia va deveni aliatul cel mai de încredere al României și sursa grânelor în Europa. În cazul în care în cultura românească nu se pune la punct un instrumentar de reglare a psihismului colectiv, miturile vor continua să înflorească, iar România va continua să se distrugă din interior, la fel ca în anii de tranziție abruptă în care în România se credea că educația este pe ultimul loc pentru succesul unei țări. Deziluzionându-ne, am putea vedea avantajul pe care îl are România la resurse. Și, de fiecare dată când o țară a fost cucerită, semnele distrugerii au fost evidente: război civil, abolirea autorității interne.
Nimeni nu ne poate ajuta cu adevărat. David Cameron, prim-ministrul Regatelor Unite, constata cu teamă că bugetul pentru apărare a fost redus atât de drastic încât țara n-ar putea rezista nici măcar două săptămâni în cazul unui atac puternic. Anglia se distruge din interior precum Persia de odinioară, din cauza luxului. E o perioadă tulbure. Asta se reflectă și în artă. Ele au devenit tulburi, muzica nu mai poate fi înțeleasă sau e prea superficială, literatura e aplaudată între prieteni, sculptura a trecut la stadiul de instalație, pictura slujește lumea reclamelor, actorii și jurații Oscar slujesc Hollywoodului, iar fotografia și-a pierdut impactul social prin Photoshop, chiar când are nevoie să șocheze, este o permanentă editare a realității, ca și cum lumea a intrat într-o amnezie în care se leapădă de propriul trecut sperând că așa nu se va mai repeta.
Nu există niciun personaj negativ în istorie, oricât de mult ne-ar împinge angoasele din spatele miturilor să credem, există cruzimi cauzate de nevoi. Ultima dată când s-a crezut într-un personaj negativ al istoriei, în Germania de după Primul Război Mondial, a urmat încă o catastrofă, Al Doilea Război Mondial, din cauza limitelor prea dure impuse Germaniei. Rușii nu trebuie urâți, iar americanii nu trebuie iubiți, trebuie menținută o relație externă normală de colaborare. Și nu putem decât să sperăm că oamenii care iau deciziile care contează, acei eroi care nu apar niciodată la televizor, analiști și consilieri, se vor detașa de spaimele poporului pentru a-și păstra rațiunea intactă.

duminică, 17 mai 2015

Chef în doi

Îți pot da o copie a lumii mele
și o copie după cheia de la porțile ei.
Pot face noaptea să treacă mai ușor
dacă suntem goi în dubstep
și niciun sunet nu rezonează în inima unui om fericit.
Nouă ne place să ne sufocăm în vid,
cu ritmuri care nu exprimă emoții,
nimicnicia din noi e tot o formă de contemplare,
că undeva, în setea care ne ucide, e un glas de sirenă.

În muzica fără emoție în care ne-am moleșit precum îndrăgostiții
sau leșinații la soare
e un cântec de sirenă
care cheamă la reveria care ispitește muribunzii să moară, spui
ca și cum ai fi descoperit chintesența sufletului.
E erotic să mă uit la buzele tale leneșe.

Nu vreau să treci singur prin Valea Plângerii, vei fi un alt om.
Du-te până la jumătatea drumului și revino.

Să nu mă părăsești niciodată, mai zici,
iar pielea noastră tânără iese la iveală.

orice atinge mintea nebunului prinde viață

cum zăpada o faci un bulgăre
sau presezi carnea cu legumele într-o piftie
adun degetele urechile de iepure cuvintele în enunțuri
degetele care dor și despărțite de trup
pe care le mai pot mișca uitându-mă la ele
și încă simt că le am
ghemul îl arunc spre tine și simți și tu cum ți se încâlcesc empatic degetele
lipite cu cuvinte ca legumele cu sare
și fără ele îți umpli în piept chakra aceea din care bei de obicei senzații sinistre
tocmai
prin golirea pieptului de carne tocată care atâta timp ai crezut că e inimă
și o cameră de hotel se eliberează de somn cu ferestrele deschise
de pat și de cei din el

de fiecare dată când ești un ghem de aripi de bufniță
stai și fâlfâi într-un cărucior de copil
fâșâitul hainelor e ca un prădător în noapte
auzul singurul simț cu care măsori întunericul

dacă aș lua din patru colțuri ale pământului
lucruri care asociate au înțeles numai pentru mine
ca și cum e închipuirea că pot intra într-un tablou fără să bat la porțile raiului
ca și cum o ceașcă de cafea pictată de Rembrandt
n-ar putea fi băută fără uleiurile cu care a fost colorată
și deschizând ochii camera de hotel în care scriu să aibă linii de pensulă
atunci cuvintele s-ar putea topi împreună până la punct
iar virgulele ar fi articulații (coate genunchi încheieturile degetelor)
propozițiile despărțite de virgulă ar fi brațe antebrațe coapse fluiere și falange

muști din piftie și îmi mișc degetele în gura ta simțind până și iepurele cum fuge pe câmp
dezorientat noaptea fără urechi
fără să știe de unde senzația de șifonare și mărunțire în locul unde îi erau urechile
și teama îi pot simți teama

și dacă la fel cum un iepure și-ar mai putea simți urechile fantomatice în același ghem cu degete tăiate
eu mai pot simți vii enunțurile pe care le-am prăjit cândva laolaltă din cuvinte
așa cum pui în piept umplut ficatul inima plămânii rinichii și niște ochi ca ferestre
și în loc de gust de mâncare amalgamul prinde din greșeală viață
cum un ochi bastard s-ar împinge să crească din șunca luată de la aprozar
precum măseaua minții să iasă la iveală
ajungi acasă și nu poți mânca șunca ce te privește tăcută și clipește grav
n-o mai poți omorî fiindcă simți că-n loc de bomboana din gură învârți cu limba un ochi de copil ce nu s-a dat încă jos din cărucior iar gura ta e marea care se preface în noapte rece de Crăciun
atunci și eu presimt din dragoste cum mă pândește teama
întrebându-mă dacă în afara acestor monștri pot fi iubit ca tine

Blogul s-a redeschis!

După doi ani de pauză, blogul a fost redeschis. Am renunțat la blog din cauza timpului, dar acum realizez cât de vital a fost pentru mine să îmi pot exprima opinia în mod public. Am șters multe dintre vechile materiale, dar voi adăuga noi materiale de ori de câte ori voi avea ocazia. Vă doresc o ședere cât mai plăcută pe blogul meu!