duminică, 26 iulie 2015

poezia îmi face viața mai frumoasă

Ca și atunci când pianistul începe să cânte
după o absență îndelungată a coloanei sonore,
încât respirația și cuvintele personajelor
deveniseră apăsătoare în felul lor realist,
fără nicio evadare în armonie,
tu începi să îmi citești poezie,
cuvintele poetului devin muzica aceea
care absentase din filmul vieții mele
și care mă face să îmi iubesc suferințele,
devine luciditate, de parcă nu-s în mijlocul
durerilor, ci le-am depășit deja
și mă văd privindu-le în urmă
la cât de mult m-au făcut mai sensibil
și mai bun.

Încercând să legi versurile de mai sus între ele,
metaforă cu metaforă în mesaj,
propoziție cu propoziție în frază,
ai uitat și tu, o clipă, de suferințele tale?

joi, 23 iulie 2015

bildungspoem

cândva
după majorat
mama trebuia să-mi sărute buzele
să-mi ia fața în mâinile ei
și să-mi spună: ești om mare

poate o va face-o moartea
mi-am zis
sau mama știe că nu sunt om mare
nu cum sunt oamenii mari
nu cum am văzut oamenii mari
fumând pe coridoarele trenurilor
făcând cancer la plămâni și fiind oameni de asta
mândri că istoria îi șterge de pe fața pământului
oricât aș tânji să (mă) pierd
nu pot fi atât de dezarmat ca ei

o, văd că numai o minte de copil
poate fi ținută într-o lume
care seamănă cu o grădină zoologică
o cușcă atent dotată
și să mai creadă că totul e un joc
n-am nicio cicatrice s-o iubesc

nu...
să mori de cancer e o rușine
să lași umbre peste morții tăi
și peste ce mama nu ți-a spus
noi trebuie să fim veșnic frumoși și copii
să mori e o rușine
noi trebuie să bem elixir nutriționist
și să trăim sute de ani fără drag în concurență
copii inteligenți
și fără înțelepciune

uită de toaletele școlilor
de colțurile blocurilor
aprinde și tu o țigară aci
fiule
azi a murit tatăl tău
îmi spune mama
fiat lux
și încep să plâng
fumez și plâng

luni, 20 iulie 2015

Iov, dacul


Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Dumnezeu a zis Satanei: „De unde vii?”. Și Satana a răspuns Domnului: „De la cutreierarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.”
Domnul a zis Satanei: „Tot pe barba Mea?”
Satana i-a răspuns Domnului: „De ce îți place să vorbești pe românește acum, că încă niciun român nu s-a născut?”
Domnul a zis Satanei: „Te-am întrebat: tot pe barba Mea umbli fără încetare.”
Satana: „Nu să te omor voiesc, căci e cu neputință, ci să te îmbolnăvesc și să sporesc din boala Ta.”
Domnul a zis Satanei: „Satano, vorbești de parcă ai băut pălincă de prune! I-ai văzut pe daci? Nu este nimeni ca ei pe pământ, să se abată de la lux și de la rele către vecinul lor.”
Și Satana i-a răspuns lui Dumnezeu: „Oare degeaba îți fac dacii voia, pe cât de puțin Te cunosc, dacă nu le-ai fi ocrotit Tu țara, nu le-ai fi dat munți, râuri de băut, animale multe, aur și mare? Dar ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de pacea lor și sunt încredințat că Te vor blestema în față.”
Domnul a zis Satanei: „Știai că toate lucrurile pe care tu le-ai născocit nu pot trăi decât în dragostea Mea? Știai că ura nu se poate opune întunericului cum Lumina Mea luminează în Întuneric, iar Întunericul n-o biruie nici acum? Știai că pe barba Mea dospește ura ta, iar fără dragoste, ura ta n-ar exista? Unde ai fost tu când eu M-am luptat cu Neantul și i-am biruit Întunericul? Spune, dacă știi. Dar fiindcă tu spui că lumea se va izbăvi prin rău, iată, îți dau și șansa asta să ți se strângă mai tare nodul în jurul gâtului: du-te, încearcă de prăpădește toți locuitorii Daciei și vezi dacă Mă vor blestema în față, măcar că nu Mă cunosc.”
Și Satana a plecat dinaintea Domnului.
Când s-a întors Satana, umbla pe șapte cărări și vorbea românește cu accent ardelenesc.

joi, 16 iulie 2015

Acest Nou Val literar... (partea 1/10)

Din păcate, acest Nou Val al literaturii române nu e altceva decât un flux-reflux într-un lighean uitat în curte, în care s-a strâns apa de ploaie. Rămânem conștienți că aceia care publică pe aceste site-uri pot fi consumatorii de cultură de mâine, însă această nesfârșită predică eu, eu, eu a tinerilor limbuți devine obositoare și creează senzația de lehamite, iar noi ne întrebăm când vor lua loc în sală, că lipsa mobilării culturale devine tot mai evidentă.
E acesta stăpânul
orizontului literar?
Site-ul orizonturiliterare.ro are multe în comun cu reclamele nedorite de pe mail deoarece amândouă sunt prost scrise și organizate. O reclamă îți vinde visul că vei pierde în greutate 24 de lire englezești pe săptămână, că traducerea substantivului pound n-a fost făcută bine, iar acest site (și revistă literară online) deschide noi orizonturi cu cheia franceză. Să știți că mulți dintre cei care publică pe acest site sunt în stare să facă spamming, să vă trimită o poezioară sau un roman foileton pe mail, bateți în lemnnu cădeți în capcana de a le da adresa de mail. Egolatria nu le dă pace. Poezie, poezioară, cine are cele mai multe like-uri din țară? Și ce poze și-au ales să le însoțească interviurile!
Față de alte site-uri asemenea, acesta înscrie un record negativ. Are cele mai multe interviuri cu tineri necitiți, nemaivorbind că e scris cu emoticonuri.
Învățătură de minte pentru orizonturiliterare.ro: o publicație (în tipar sau online) fără un critic literar serios în spate devine, în timp, un caraghioslâc! Fără a lua în considerare greșelile gramaticale (prea) dese, lipsa diacriticelor, a ghilimelelor românești. Ciobanul Mihăiță a vrut revistă literară.
PERLE:
  • Pasiunea pentru muzică există de foarte mică (Apoi crește muzica direct proporțional cu pasiunea?)
  • Hello. Monica mă intitulez a.k.a C.L.M., detin două bloguri, unul personal şi unul de beauty, mai bine zis nail art şi chestii diy. (Hello. Bond. James Bond. A.k.a Monica Abcdefgh... etc. Hodoronc-tronc.) Uuu, ce drăguţ. (Nu e drăguț.)
  • Talentul se moștenește, dar în cazul meu oarecum la distanță. (Doar că distanța trebuie să fie mică pentru a face copii, nu-i așa? Altminteri nu moșteneai nimic.)
  • Deci, ufff, de unde a plecat treaba cu numele Irusrev... Scriam versuri pe un caiet iar pe coperta acestuia era o piramidă. Mi-a venit în cap să scriu versuri pe o latură a acestei piramide iar când am citit invers, a ieşit numele Irusrev, pe care am decis să îl folosesc ca nume de scenă. (Ufff, de ce nu ți-ai pus numele de Pigna, Herlitz sau Imprimeria de Vest? Sau Illuminatu'. Fără deci.)
Site-ul inforapart.ro/boema. Acest site chiar este doar un director într-un site mai mare, care seamănă cu un portal de reclame, al editurii InfoRapArt (Rap? Eminem?). Cu ISSN. Site-ul e atât de urât precum Word '95. Le-a trebuit acestor gălățeni revistă literară precum peștelui bicicletă.
Iată o trecere în revistă a numărului 77(!) din Boema. La pag. 3 – 4 găsim un material scris în stil feminist, bun de citit să-ți obosești ochii, înainte de somn, cu paragrafe lungi cât ziua de post, pe deasupra e despre un roman al Hortensiei Papa... etc (un alt nume de hodoronc-tronc) care a primit cronici pozitive de la Eugen Lovinescu în schimbul sexului, până cuibușorul lor de nebunii a găzduit un concert de onomatopee; pag. 5 – 8 cuprind un eseu despre moneda, iconografia și originea termenului euro, și, în loc de concluzie, ni se spune că e mai bine să fii bogat decât sărac și mai bine să visezi la integrare europeană decât să nu visezi
Pag. 9 – 11 reprezintă o reacție scrisă la apariția unei cărți pe care nimeni n-o va citi dacă așa se fac cronicile de carte; pag. 12 – 13 cuprind o altă cronică de carte, iar autorul articolului a primit o poruncă grea, anume să scrie o cronică de carte bună, iubește-te pe tine însuți, ca pe Dumnezeu, ne spune narcisistul. Să-mi fie cu iertare, am închis revista și mi s-a făcut somn, deși abia e amiază, punând la socoteală că urmează un fragment de roman care depășește granița dintre normal și paranormal... despre fantome. În afara subiectului: oare cei care se semnează pe materiale n-au poze mai recente să le pună în revistă?
Site-ul visul.florema.ro. E atât de nenorocit acest site, că mi-a fost milă și am donat și eu un dolar prin Paypal, la secțiunea pentru acte de caritate. Mi-e milă să scriu mai multe, deși am fost pornit să o fac. Am vrut să spun de ce toate poeziile de pe site sunt scrise din, prin și pentru Eminescu, deși el și-a urât epigonii, dar închei.

VA URMA

marți, 14 iulie 2015

sinele este o iluzie

Nu întotdeauna trebuie să fii conștient de asta,
mintea se știe îmbăta singură.
Umple spațiul virtual cu întuneric din care par să vină chemări,
ascunde-n miezul lui nimicul și îl numește sine,
apoi gândurile capătă direcții pe care ochii
– precum o busolă –
le urmăresc în somn căutând timp sau lumină,
măcar trăită, dacă nu văzută cu ochii.

În stânga jos am o sapă.
Sap. Găsesc sinceritate.
Sus am forța să-mi amintesc.
Și-mi împing un corn din frunte,
de la atâta uitat spre cer
am devenit inorog.
Calul este cel mai frumos animal,
inorogul îi este îngerul păzitor.

În Sud-Est am o mască.
Sunt pe scenă.

În dreapta am Estul,
fereastra e deschisă, iar soarele răsare.

Tu vii din depărtare cu stolurile.

Mă întrebi dacă îmi iubesc mama
și oftez. Pupilele se măresc.
Ochii-n stânga-jos.
Orbesc.
Ești în fața mea, eu în întunericul minții, lovesc stânca
și iese apă. Sinceritatea iese ca un orgasm: da.
Îmi place poziția asta
a ochilor: sud-vest. Până-n Brazilia.

Mă întreb. Oare dacă eu privesc în stânga jos
pe harta asta imaginară a minții,
un brazilian privind dreapta sus... mi-ar putea întâlni sufletul prin cultură?
Poate legendele sunt legenda acestei hărți. Mitul eroului.

Cornul iese din frunte ca un calcul reușit.
În același fel ne-am visat și mintea și am adus-o în lume.
Gândim
ca și cum am putea întinde mâna să luăm lucruri din neant,
să le furăm pentru noi.
Stau cu busola-n față, ochii se mișcă singuri
știind încotro să-mi întind brațul și s-apuc orbește dorința din negură.

Iată, din această beție se naște comportamentul.
E ca o poezie:
nici dacă lumina și-ar fi vârât limba-ntr-un inorog
nu părea mai magic, mai fals, mai normal,
dar cu o piatră căpătâi
te miri câtă noapte e-n piatră și nicio coordonată:
roca n-are nicio iluzie despre sine.
Mintea n-o poți pune la fundația casei tale.

luni, 13 iulie 2015

Dezlănțuit

Limba este o ființă
și, biata de ea,
tot ce îi cer...
este să stea de vorbă
cu gândurile mele
care sunt și ele
o formă de viață.

Și dragostea este un monstru. Frumos.

Și se produce o luminiscență
gândindu-te la ea,
precum te întâlnești cu tine străin pe stradă,
fața ți se luminează și saluți.
Iar mama ta ți-a interzis să te mai vezi
cu străinul. Dragostea e un anturaj greșit, ți-a zis.

Și nu ne aduc aminte aceste creaturi
de ceea ce sunt
când cuvintele ies din noi fără oprire
la o simplă moarte a cuiva,
la un sărut respins,
în timp ce gândurile dospesc într-o supă organică
neștiind în ce animal să evolueze?
Iar eu, prins în această luptă dintre mine și mine
rămân un bestiar
plin de momente care alcătuiesc viața –
un totem pentru cei care vin după noi.
Viața este, de asemenea, o formă de viață.

duminică, 12 iulie 2015

De ce sistemul te vrea NEFERICIT


Nefericirea nu este nativă
În anul 1970, profesorul Bruce Alexander de la catedra de psihologie, Universitatea din Vancouver, a remarcat ceva ciudat în legătură cu un vechi experiment cu cobai care demonstra că drogul este de vină pentru dependență. Se pun două vase, unul cu apă, celălalt cu apă și cocaină. Cobaiul poate alege din care bea, mirosul lui fiind foarte dezvoltat. Cei mai mulți au ales să bea din vasul cu drog și au revenit la acel vas de fiecare dată când le-a fost sete până când au murit. Așadar profesorul Alexander a mai adus ceva în ecuație, deoarece nu a fost convins de rezultatele predecesorului său: a construit un parc de distracții pentru cobai și a pus în mijlocul parcului un vas cu apă și unul cu apă și cocaină. Cobaii nu au mai ales apa cu cocaină.
Acest lucru este șocant deoarece spune totul despre ce este o adicție. Atâta timp cât cobaii au fost fericiți, n-au avut nevoie să bea apa cu cocaină. Profesorul a observat și că pacienții bolnavi de cancer terminal refuzau sau amânau doza de morfină când erau înconjurați de familie, acceptând durerea fizică mai ușor.
Soldații americani din Vietnam, se spune, consumau într-un număr mare droguri grele, cei mai mulți heroină. Deși se credea că acest lucru este imposibil, să renunți la heroină de pe o zi pe alta, 95% din cei întorși acasă au făcut-o. Firește, au prezentat semnele renunțării, agitație, nervozitate, dureri abdominale, dar nu au dat înapoi. Odată ajunși acasă, într-un mediu care le reda fericirea, drogul nu a mai fost necesar. N-au avut nevoie nici măcar de internare la o clinică de reabilitare, și asta după ani de zile(!) de abuz.
Din punct de vedere chimic, un drog acționează la fel cum acționează serotonina, un neurotransmițător care este produs de creier pentru a da senzația de plăcere. Creierul produce serotonină numai ca să răsplătească cu fericire un gest al nostru pe care îl facem ca să supraviețuim, căci acest organ de gândire și simțire este, de fapt, expert în supraviețuire: mâncat, băut și reproducere. Heroina din sânge păcălește creierul că este, de fapt, serotonină, așadar răsplata este fericirea sau chiar extazul.
Acum urmează lucrul cel mai interesant. Știind cum funcționează adicția, economiștii marilor companii și ai guvernelor țărilor puterilor centrale, au hotărât că, pentru a ține economia pe roate, ca banii să se învârtă necontenit și sistemul să rămână în picioare cu orice preț, chiar și de milioane de vieți anual, omul trebuie să fie nefericit.
Toate reclamele de la televizor fac același lucru: ne vând un vis. Viața noastră devine urâtă și de netrăit în comparație cu perfecțiunea prezentată: nu suntem destul de frumoși, nu suntem destul de sănătoși, nu suntem destul de avuți, viața noastră nu e bună așa cum e. Reclamele vor să ne spună că suntem incompleți fără produsul pe care îl promovează, ba chiar că viața noastră e o țeapă dacă nu mergem pe calea largă, cu valul de oameni, în rând cu lumea. Diavolul din Biblie este cel mai bun la reclame: l-a făcut pe Adam să creadă că nu e fericit așa cum e, că trebuie să fie ca Dumnezeu pentru a fi (considerat) fericit.
Suntem ființe sociale, tânjim după conexiunea umană, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Copiii singuri își creează prieteni imaginari, adulții se împrietenesc cu șuieratul ruletei, cu acul de oțel, cu Coca-Cola sau cu pornografia deoarece consideră că sunt mai nefericiți chiar și decât un bolnav de cancer înconjurat de familia sa. Un dependent va căuta întotdeauna să găsească un nou prieten pe un raft, într-o seringă sau într-o sticlă, în loc de oamenii din jur. Nici Facebook nu e diferit, căci conexiunile nu sunt reale, ci se cultivă nevoia de a fi plăcut, apreciat. Facebook s-ar închide într-o săptămână fără magicul buton care ne spune că asta e dovada fericirii (vezi material despre Facebook).
Sistemul încearcă din răsputeri ori să strice mediul în care trăim, pentru a NU trăi într-un parc de distracții, în care avem toate cele necesare din abundență, cum ni le-a dat natura dreptul nostru nativ –, ori să ne convingă că există ceva mai bun de atât, un loc unde câinii stau cu covrigii-n coadă.
Iată cum se adeverește ce cântă Maxi Jazz de la Faithless, wicked mind is a weapon of mass destruction, o minte haină este o armă de distrugere în masă, fiindcă numai o minte haină se poate folosi de cunoștințele pe care le are despre naturalețea psihicului ca să-l înrobească pe om.
Așadar, dependența nu vine de la bani, ci de la nefericirea din viețile noastre și, dacă ne întoarcem la adicția noastră după ce-am renunțat la ea, fie aceasta chiar și dependența de Can-Can sau de știri, aceasta va aduce ea alți șapte draci, după binecunoscuta avertizare biblică.
Este foarte dificil să rămânem pe calea îngustă, păstrându-ne discernământul intact, căci sistemul devine tot mai sofisticat în încercarea de a ne vinde otrava ca pâine și a ne face dependenți de rău, orbiți încât să luptăm pentru a-l menține funcțional. Un om mulțumit cu viața lui nu va avea niciodată niciun viciu.

vineri, 10 iulie 2015

nostalgie

în 2012 poezia n-a avut să-mi spună nimic
stătea mută pe creangă precum o pasăre întoarsă
din țările calde cu traume de călătorie
și până și lumina din picturile clasice
nu mai avea nicio nuanță aurie
care parcă binecuvântează cu fericire
personajele din tablou
și nici dacă razele s-ar fi prefăcut în linii de cocaină
poposind ambiental
nu era mai multă fericire pe capetele lor

și blugii învechiți artificial cară ceva
din fericirea lăsată în urmă de timpul personal
ce se freacă de timpul fizic
și face dâre fine de praf
ce se depun pe bumbac
pe pânza tabloului
și decolorări care seamănă cu maturizarea
sau nu e nicio decolorare
doar că lumina asta de aur din tablou nu vine de la soare
ci de la istorie
asta numesc eu nostalgie

ars poetica: muzician vs. scriitor

cel mai frumos lucru pentru un muzician
este când se pierde în ceilalți membri ai formației
și că fac ceva împreună

oamenii fac rar ceva împreună
și sexul e tot mai individual...

cei din mulțime sunt în sfârșit români cu toții
sau nemți la Oktoberfest
ei sunt prelungirea corzilor

fiecare muzician uită de trupul său
și comunică în curgere numărând momentele
la fiecare pătrime

scriitorii trebuie să-și creeze avatare
să nu fie singuri
personaje și euri lirice
voci și metafore

eu umblam singur printre frunze moarte
și speriam păsări cu singurătatea mea
m-am ocolit pe mine să pot avea un avatar
și culorile arămii ale toamnei să am o lume de basm
în care acele nuanțe însemnau altceva decât o pată de culoare
răbdare
îmi zic
ele se vor lipi laolaltă cu un magnetism trist
cândva

miercuri, 8 iulie 2015

permite-ți să mori

(pe un backing vocal de transă de la Schiller cu Eva Mali)

aceasta este ziua în care cineva moare
lumina se face dulce
închide ochii
sau rămâne cu ochii deschiși spre cer
unde avioane șerpuiesc pe retina tot mai opacă
până luna apare în loc de ochi

unii vorbesc pe limba lor
bolborosesc în febră
precum sar de la o halucinație la alta
alții tocmai își dau seama c-au fost iubiți toată viața
și niciun ochi nu i-a privit acuzator din neant
cât de nefericiți i-a ținut această iluzie
își oftează ultima suflare

memento mori și pisica toarce lângă tine
neștiind ce e moartea
sau știind și bucurându-se pentru tine cu înțelepciune
trăgând încet cu ochiul
hipnoza ei ușoară te ajută să aluneci printre degete
te pierzi în pupilele verticale

șade precum sfincșii își țin capul sus onorabil
dar atât de beți încât creează mirajul veșniciei
ca și când ai fost și tu atât de beat
și fericit
încât ai crezut că nimeni nu mai moare deseară
viața e un vis într-un vis
american
și e bine
că nimeni nu așteaptă un cuvânt magic din gura ta muribundă
despre care este sensul vieții
sau cum e să mori
cuminte în colțișorul tău

atât de frumos își deschide grecoaica blondă brațele
cântând sublim precum Eva Mali

Un bel dì, vedremo
levarsi un fil di fumo
sull'estremo confin del mare.
E poi la nave appare...


încât îți dai drumul cu inima
care nu te lăsa să pleci

noi pasagerii
suntem sus
în avion
rugându-ne la fiecare turbulență
să amânăm ziua morții cu încă o destinație
încă un ocean
încă un val care e din ocean și în ocean se întoarce
asta e moartea
tineri facem surf și amânăm orizontul cu încă un răsărit
uitând că nașterea e mai dureroasă pentru mamă
decât moartea pentru puiul ei 


vineri, 3 iulie 2015

Devii psihopat?



De la Hannibal Lecter la Charlie Manson, toți psihopații au o inteligență aparte și văd viața ca pe o inițiere, nu o plăcere de a fi în prezent, înconjurat de lucruri dragi. În psihicul colectiv uman se află un mit, mitul eroului.
Toate filmele și poveștile spun același lucru: un personaj oarecare aude chemarea la o misiune. În aventura sa, ajunge la o confruntare cu un monstru, după care revine în patria sa schimbat, inițiat. Pentru un psihopat, toată lumea din jurul său, colegii de serviciu, vecinii, toți sunt monstrul. Cei mai mulți dintre psihopați nu au cazier deoarece nu sunt ucigași activi. Dar pot fi colegii voștri.
Azi, trebuie să gândești ca un psihopat să fii un om de succes. Societatea de azi vrea să ne învețe că un crez scris în urmă cu sute de ani, crezul sataniștilor (vezi aici), este cheia succesului. Să minți, să furi și să manipulezi oamenii să se distrugă unul pe celălalt. Cum se întâmplă ca de la o persoană iubitoare, cu drag de viață, să se ajungă la un psihopat, dacă predispoziția nu e genetică? Ce vrea să ne toarne în urechi societatea? Cu ce ademenește? Iată câteva dintre principiile unui psihopat:
  1. Iubește-te pe tine însuți. Nimic din ce fac ceilalți nu e deajuns. Doar tu ești suficient.
  2. Tu ești cum ești și nu te schimbi. Nu căuta să fii mai bun în a dărui, caută să faci totul perfect în ceea ce deja știi.
  3. Istoria începe cu tine. Dezrădăcinează-te de trecut. N-ai fost adus pe lumea asta cu dragoste, a fost un accident și ai reușit să supraviețuiești numai datorită eforturilor tale. Tot ce ai dobândit a fost datorită ție, n-a existat nicicând și nicăieri o mână ajutătoare. Te-ai ajutat pe tine. N-a existat noroc. Și dacă istoria începe cu tine, nimic din ce au gândit și simțit alții înaintea ta nu mai contează. Tu ești înțelept prin tine însuți și poți trăi fără rădăcini. Ești al nimănuia și trăiești pe cont propriu. N-ai origini la care să te întorci. Nimeni nu e destoinic să te ajute.
  4. Tu ești Dumnezeu în sensul biblic. Hotărăști cine merită să trăiască și cine nu. Oare nu de asta te-ai născut, să judeci lumea, viii și morții? Oare nu simți tu chemarea de a remodela societatea după chipul și asemănarea ta, că-n rest nimic nu e bun?
  5. Imaginea contează. Nimic altceva. Chiar și când ierți, iartă, dar nu uita, iartă ca să arăți că ești milos.
  6. Răzbună-te. Ține ura în tine săptămâni, luni, ani. Plănuiește. Analizează-i pe toți cei din jur, ca nu cumva unul să fie mai presus de tine. Pedepsește-i pe cei de sub tine. Ia-te la duel cu oamenii inteligenți, să îi calci în picioare. Tu să fii deasupra întotdeauna.
  7. Scopul scuză mijloacele. Calcă peste cadavre fără remușcări. Să știi că remușcările nu sunt pentru oamenii puternici. Urcă în carieră în acest fel.
  8. Fii eficient. Fără limite. Stahanov. Adu-ți munca acasă, că totul trebuie să fie perfect (latinescul perfect = terminat).
  9. Analizează, analizează, analizează. Pe toți. Găsește-le vină. Vezi care sunt slăbiciunile lor. Analizează tot. Nu empatiza. Dacă empatizezi, simți tristețea familiei decedatului, dacă analizezi, măsori cât de mult au ținut la el după numărul de lacrimi vărsate. N-ai vrea să știi dacă i-au fost drag sau e doar un spectacol?
  10. Totul este bun de pradă. Inclusiv cei dragi ție. Dacă nu îți aduce folos material ceva, renunță la acel lucru.
  11. Întotdeauna ai o poveste de spus prin faptele tale. Cum te îmbraci, cum mănânci, ce arăți. Undeva, cineva care vede tot ce arăți, merită respectul tău. Acela care te adoră, aceluia merită să i te revelezi.
  12. Nu trece nimic cu vederea. Orice sfidare trebuie pedepsită.
  13. Clădește-te. Învață ca să fii mai mare, nu învăța ca să îți fie ceva folositor. Învață, învață, învață!
  14. Asumă-ți riscuri, oricât te costă. Sacrifică-i pe toți.
  15. Să minți de distracție. Cine e destul de inteligent să te prindă?
  16. Nu te șoca la vederea imaginilor cu violență. Așa e viața.
  17. Caută senzații tari. Viața nu merită trăită fără să trăiești fiecare senzație pe rând. Nu rata niciuna. Fă colecție de senzații și de dovezi ale lor.
  18. Lumea e scena ta. Amuză-i. Toți te privesc numai pe tine. Fă ceva extraordinar. Nu renunța până nu faci asta apoi ia-o de la capăt.
  19. Toți sunt răi, dar nu o arată. Toți se abțin să îi ucidă pe ceilalți, la fel ca tine. Doar că tu ai putea să scapi, tu ești Alesul.

Mă rog ca niciunul dintre pritenii mei să nu se fi regăsit în trei dintre punctele de mai sus. Inspirat după lucrările lui Kevin Dutton.

miercuri, 1 iulie 2015

Și eu sunt un altul

De nu-s eu Altul, urlu împotriva mea
și trec de mine ca de-o casierie închisă
și rătăcesc
precum rătăcește în lume un blestem fără temei.

De acolo vă aduc eu ape cu care să vă spălați
chiar și de gândul că puteți fi mai buni,
până când chipurile noastre par cel mai vulgar
lucru pe care îl avem.
Și ne închidem ochii și ne dăm mâna...

N-are importanță de câte ori
ne-am luat la pumni.
N-are importanță de câte ori
gândurile noastre nu s-au mai născut cuvinte.
și au rămas multe lucruri nespuse între noi,
că lucrul acesta – trăirea – cu care ne ocupăm
îl putem blestema sau da la cină-n dar copiilor.

Eu, cel care scrie, sunt un joc de copii
cu reguli simple,
un joc care într-o dimineață a luat trup
și a început să umble deodată cu Celălalt.
Sunt mai fascinant decât Celălalt
care nu poate fi niciodată o lume.
Ceva fără nicio regulă de joc,
nelegiuit,
n-are nicio șansă să nască o lume.

Și Celălalt vrea să fie ca mine.
Urlă că trebuie să ne iubim unii pe alții.