luni, 31 august 2015

a dream is a half-formed life-form

I am not sure or can't remember
if it was a dream or not.
Even my hands cannot recall
the shape of my eyes as they are expecting to see in the dark.
I don't remember why I cried,
maybe just for my sins. I know this like you know
certain things
when dreaming
without any notice.

Or I created them and then I began to realize that I actually know them
like the ideas that become stars on the top of my brain now,
starry sky inside my skull
when they are sanctified.

What kind of dream are you if my mind
is not your opened eye?
What kind of eye am I
if you are not a ray of light decayed from within the iris?

You should know that ' blood is keeping us warm,
the bones together and the dreams alone.
You should be wiser, you should know.
From so much dreaming
I became foggy,
I have heard your calling and the sound came slowly through water
or it was formed in one of the caves of your soul
we did not explore yet,
like a dead mother is calling her child from Beyond,
like you crossfade the last sounds when waking up
from a godly vision (wooop!).

In my dream, you fall. You die. You don't come back.
I still don't know if I buried you or not.
I am not sure or can't remember
if it was a dream or not.

Can't tell the difference between dream and reality,
we were all born sleeping.

on nostalgia

Memories of your childhood,
sunny moments you can't comprehend,
the shroud that blurs them makes them holy and dreamy.

Photoshop can edit the pictures you just took
and make them look vintage,
it can borrow hope from your distant future
like the (distant) past has already started,
it can fill your photo with a magical light
that does not come from the sun,
but from history.

Your mind is the real Creative Cloud,
your longing the demon that summons the rain
and makes nostalgia grow bigger and bigger.

Look, everything is golden now,
drowned in honey,
every moment illuminated by the light of a treasure.
The shroud that blurs them makes them holy and dreamy,
and your worst self can become a saint in that light
that comes from history.

anxious

Just around the corner
is a place where killers abide.
They aren't poorly (like they want you to believe) and have some farewells
in their arms. They are tall and strong
and their faces are fading to black.
You can see their hearts beating in their chests
if you look closer,
they are so translucent that they could be ghosts
if the wind would blow harder.

Just around the corner
your heart is cold by default,
't feels like a new evil regime is taking over the world,
you hear John the Revelator's war siren, weeeoooeee,
and you're suddenly thinking about your children
and start praying for them, finally seeing
what are the important things in life,
just let us live,
your thoughts scream so loud that you start hearing voices in your head.
Your spirit is having a walk somewhere dark, in a new nightmarish season
that resembles fear and insanity. You can't wake up but still feels like
your soul is leaving your body, oh no, and you still have unfinished business.

Just around the corner you find paradise.
Then you are thinking:
"I loved you Cain,
more than I could love a brother
and yet you have killed me.
I still love my killer with the warmth of my blood,
so he won't catch cold in this bloody winter,
but can you still love my death?"

Abel,
he said (it)
with his voice weakened by love,
this is not your life, no,
you are just re-living the apocalypse of a stranger.
Only someone who loves you as much as I do...
can do you the favour of killing you... brother.

Just around the corner Abel and Cain meet
their Abel and Cain.

joi, 27 august 2015

Androgyne

when we are in love
we reach out for each other
with all of our similarities
that even a tree might
accidentally fall in love
with one of us
if it gets in the way

I reach out with my tongue as a knot
you talk to me in my Babel tongue
and use the knot to bind us together
you reach out with your childhood
I give you my first memories
and we have babies together
I reach out with my fears
you reach out with yours
and they both fear each other and melt

when we are in love
we reach out for one another
with whatever we lack
and I lack you
you hear me saying it
and your body comes to me in abundance

you reach out with your past
I kiss it out of you in bursts
you reach out with your unfinished work
I reach out with my imagination
and invite you to be fused in a mythical being

I used to use my right fist as a beating heart
you place yourself in my chest as a pulsar
then I close my ribs over your spark
gentle like an eyelid

miercuri, 26 august 2015

Părinți moderni


Nu-i al meu!
Dacă este cineva care susține că implicit oamenii devin mai înțelepți cu vârsta, atunci acela-i ori un naiv, ori un nebun.
N-ați crede niciodată că după aproape un sfert de veac de democrație și de influențe occidentale despre cum să îți crești copiii, cum să îi ții în puf și cum să nu le calci libertatea interioară, mai este nevoie, pentru unii părinți, de niște lecții elementare de parternitate și de maternitate.
De parcă era predestinat, grădinița la care frecventa singurul fiu al soților Ionescu purta numele Grădinița Edenului, iar ei, ajunși la vârsta a doua, cu afaceri și treburi (o, vai!), erau la fel de specialiști în a pasa responsabilitatea de la unul la celălalt precum primordialul cuplu prins de Dumnezeu cu cocenele de măr în gâtlejuri.
Ioneștii s-au hotărât să plece în concediu, să facă într-o săptămână un tur al țării și să se întoarcă la multele lor treburi. Pe dădacă au trimis-o, de asemenea în concediu fără plată în perioada cu pricina. N-au trecut nici trei din cele șapte zile de concediu, că mașina Ioneștilor a venit în viteză în curtea grădiniței, iar tatăl a dat fuga la poarta raiului.
Îmi amintesc cum, în fiecare dimineață, dădaca băiatului, care îl mințea că e bunica lui – asta o fi învățat-o la școala de beibi-sitărie – îl ducea la grădiniță, ca după șase ore să îl conducă înapoi acasă. Grădinița era lipită de liceul meu și ne făcea pe toți să ne întrebăm de ce nu știe merge copilul singur acasă, că avea doar de traversat strada, de la poarta instituției până la poarta casei lui erau fix zece metri, șapte de carosabil și trei de trotuar.
Atunci îi văzusem pentru prima dată pe soții Ionescu, se întorceau de la Târgoviște după trei zile de travaliu și aventură. Trei zile uitaseră că sunt părinți: l-au găsit pe copil cățărat pe geam, nedormit, flămând, uitându-se după fiecare mașină care trecea, sperând, zi după zi, să fie mașina tatălui său...
Grădinița nu era cu program prelungit. Educatoarele plecau în fiecare zi de la serviciu fără să se întrebe de ce, pe zi ce trece, băiatul arăta din ce în ce mai șifonat. Numai femeia de serviciu îi mai dădea câte un măr.
Din Târgoviște au venit Ioneștii ca urmăriți cu vreun par ascuțit de sângerosul domnitor valah. În timp ce părinții se certau cu dădaca ce refuzase să răspundă la telefon când era apelată de pe numerele lor în timpul concediului ei fără plată – nu e copilul meu, se tot auzea la telefon –, colac peste pupăză: directoarea grădiniței a făcut o foaie de exmatriculare pentru copil...
Ca pildă bună despre paradoxurile modernității, de asemenea, în era miilor de minute gratuite, nici copilul, dar nici femeia de serviciu n-au pus mâna pe telefon să îi sune pe cei doi porumbei. Or, copilul să fi traversat strada, să ceară ajutorul vecinilor săi.
Iată cum o familie tradițională este din foarte multe puncte de vedere mai bună decât o familie modernă, căreia i se face reclamă la MTV. Nu mă grăbesc să fiu părinte, dar când mă voi hotărî, nu m-aștept să îmi crească nimeni copilul, poate o dădacă... sau să m-aștept ca școala să mi-l educe, mai ales că, pentru mine, cea mai mare plăcere de a fi tată, ar fi să dau mai departe tot ceea ce știu.
N-a fost scurt la minte cel care a spus că pentru viitorii părinți ar trebui făcută o lege prin care să fie obligați să îngrijească un animal de casă timp de nouă luni, până la nașterea copilului, să capete o idee despre ce înseamnă să fii tată sau mamă. Și nu-i greu de imaginat cum soții Ionescu, în micul lor paradis, în urma unei seri culminate cu o cină romantică, după ce i-au apucat de tot năbădăile și-au zis: haidem să facem un copil. Iar răspunsul să și-l dea singuri: drăcie, ceva ne spune că s-ar putea că avem deja unul!

sâmbătă, 22 august 2015

patru pătrimi

când îți asculți muzica ta
ce te îmbracă rebel împotriva modei
îți clatini ritmic capul și aștepți să înceapă odată viața de apoi
cerul îți îmbrățișează cu albastrul lui singurătatea
și când ți-o face infinită înveți să o savurezi
iar sunetele îți umplu mintea cu sfială
precum inima ți-ar locui (în) cutia de rezonanță a chitarei
în același fel cum dragostea poate locui în cuvintele de dragoste
iar ultimul acord e lăsat să curgă până se golesc toate venele de balast
ca o îmbrățișare lungă de adio

marți, 18 august 2015

loop

împotriva fiecărei zile am luptat
și-am câștigat
ce zi a fost și ieri
acum ori niciodată trăiesc sau mor
mi-am zis
viața mea e o sinecdocă
la final moare protagonistul

vineri, 14 august 2015

în dulcele stil... greșit

să nu-ți repari greșelile care ți-au făcut stilul dulce
ca pe-o modă a epocii care abia apuse
să nu-ți repari scrisul de mână
să nu-ți repari scrisul de inimă
numai tu atât de curajos
numai tu știi greși ca tine

vino la mine cu gust de amintire
vino cu pasiunea unui solo la chitară
care să semene cu noaptea nunții
în care printr-un jurământ te-ai îndrăgostit
de durerea ce natural va veni
și ai zâmbit că ești om și din beția asta
înveți ceva carnivor despre cine ești

țin trecutul de mână iar leg viitorul îl înnodez de-un copac
și-mi găsesc viața în notele de subsol
și zic: Frumosul e o carcasă
o ramă în care vreau să mă îmbrac din nou
ca-n răcoarea dimineții trasă-n piept cu nesaț
ca-n zilele însorite din copilărie din care n-am priceput nimic
ceața care le învăluie le face sacre și de reverie

să nu-ți corectezi scrisul de inimă
oricât de nechibzuit ai scrie
nu poți greși cu atâta curaj ca trăind
oricât de frumos ai scrie
nu poți fi niciodată pregătit pe deplin pentru moarte
tot mai arunci o privire înapoi după ce ți-ai vândut casa
tot ai mai zăbovi puțin înainte să pleci în călătorie

sfarmă-mi încă un colț din minte
să mă iubești mai mult
spune
ce perfect aș fi dacă nu eram sfărâmat