sâmbătă, 27 februarie 2016

revelație

cuvintele au personalitate.
personalitatea fiecărui cuvânt nu simulează cu greutatea sa lumea
ci lanțurile cu care le legăm în fraze sunt ruginite din cauza noastră
ele nu apăsă nimănui pe umeri ca unui atlet care se înclină
în față și nu refuză căderea de dinainte de pornire ca primă rostire
a unei fugi în mulți mulți pași
cum nici eu nu mai pot nega proximitatea realității când îmi spală simțurile
și emoțiile de percepții
(realitatea) conectându-se la intimintatea mea ca un hacker
mă scutură din somn ca un cuvânt extraestetic într-un vers (hacker)
apelând la partea impredictibilă din noi care ne ia prin surprindere câteodată și ne face să tresărim

în sfârșit îmi pun jos povara și încrâncenarea
aleluia începe veșnicia fără de mine și fără de nicio judecată sau părere
și mai începe parcă și dragostea dar forțarea gândului meu
– sau mirarea –
alungă trezia de pe gene
așa că nu mă voi mira
nu voi face din nou aceeași greșeală
și voi iubi totul. totul.
totul întreg
și răul tău și răul meu care ne animează în poveștile vieților noastre

acum o secundă e o secundă
un gând durează fix un moment
o reușită e o reușită sau nu
viața pare din nou lungă
și toate lucrurile pe care le uram împreună atât de bine
devin bilete de călătorie către noi înșine
și pe locurile copilăriei noastre înfrunzește inocența crud și răcoros
în miros de iarbă cosită

nu numai atleții se închină liniei de start înainte de cursă
în fața mea obișnuia să se încline viața
ca un boxer nu mă mai îndoi nu-mi mai aplec capul
ci-l privesc lung până a primi lovituri începe să însemne a mă zidi în forță
până înțepenesc templu locului
și nu mai trebuie să las în casă câinii
îi pot hrăni de la ușă
silueta lor cere carne

forma unei foarfeci cere să taie foi
și forma calului merită iarbă și alergare și libertate și pe toți ne cheamă să fim grațioși ca el
un cal pare aplecarea unei mame la greutățile cotidiene
vrem să-i semănăm dar nu putem iar asta îl face și mai frumos că n-are nevoie de noi să fie așa
privește-l și prinde-i sfințenia de după venele umflate bărbătește la picioare
e prima dată când privirea ți se deschide și pare
o cheie care inevitabil potrivește la descuierea
necazurilor
și prezice victorie
iar eu mă apuc să eliberez cuvinte cu plăcerea cu care drumețul călătorește
– de fapt rătăcește mimând seducția căci simularea
rătăcirii e miezul seducției la fel ca această pauză –
îmi spulber mâniile înotând în larg
îmi spun rugăciunile
iertările
în așa fel încât nici malul nu se mai vede
toate rămân în urmă în apa botezului și rămâne cu mine numai ce imediat e sacru
îmi las materia trupului s-adoarmă
și va fi lumină

marți, 23 februarie 2016

Misterioasa Carte a lui Enoh

E o pierdere trecerea în neființă a marelui Umberto Eco. El ne-ar fi putut dezvălui înțelesurile ascunse ale Cărții lui Enoh, o apocrifă a Vechiului Testament. Enoh, în versiunea biblică, este printre primii oameni care au pășit pe pământ și care l-a iubit pe Dumnezeu atât de mult, încât a fost răpit la cer și n-a cunoscut moartea. În această carte  misterioasă sunt dezvăluite motivele pentru care Dumnezeu a hotărât să dea un potop de ape peste pământ: că oamenii au întreținut relații sexuale cu îngerii căzuți, dând naștere uriașilor (zeci de metri înălțime) care au secătuit pământul de resurse.
Mitograful Victor Kernbach ne-a pus la dispoziție un fragment din cartea lui Enoh, în binecunoscuta lucrare Miturile esențiale. Este inedită viziunea asupra spațiului și timpului, moralitatea și prevestirea sfârșitului istoriei! Mai jos găsiți atașat întregul capitol, dar fragmentul care m-a pus pe gânduri este următorul datorită prevestirii schimbării climatice și a „zăvorârii legilor stelelor”, pe care un semiotician ar putea s-o interpreteze ca „ascunderea ecuațiilor universului” în plină eră de căutare a unui nou Einstein, care să unifice fizica mecanică cu fizica cuantică:
În zilele acelea, Uriel îngerul mi-a grăit și a zis: «Iată că ți-am arătat ție, Enoh, totul și toate ți le-am dezvăluit, ca tu să vezi soarele acesta și luna aceasta și pe cei ce călăuzesc stelele din ceruri, și pe aceia care le fac să se rotească, lucrarea lor și vremea și ridicarea lor. În zilele celor păcătoși, anii se vor scurta și sămânța lor le va zăbovi în țarină și pe câmpurile lor; și toată lucrarea de pe pământ se va schimba și nu se va ivi la vremea ei, ci ploaia va fi oprită și cerul se va curma. Și, în vremea aceea, roadele pământului vor întârzia și nu vor crește în timpul lor, și rodirea pomilor va înceta. Și luna își va schimba legea ei și nu se va mai ivi la vreme. Iar în zilele acelea se va ivi în cer și va sosi stârpiciunea pe înălțimea unui mare car la apus; și ea va străluci grozav, mai presus de legea luminii. Și mult rătăci-se-vor cârmuitorii de stele ale rânduielii, și aceștia își vor schimba căile și lucrarea lor și nu vor sosi în timpurile ce le-au fost hărăzite. Și toate legile stelelor vor fi zăvorâte pentru cei ce au păcătuit. Și gândurile celor care trăiesc pe pământ se vor rătăci întru aceasta, iar ei se vor abate din toate căile lor și vor cădea în greșeală și vor privi stelele ca pe niște Dumnezei...
Ca absolvent de Litere, vă recomand cu toată căldura Kenbach, Victor, Miturile esențiale, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978. Pe lângă faptul că stârnește imaginația exegeților cu „legea luminii”, anume că nimic nu depășește viteza luminii, „care de la apus” ca și cum ar fi „nave spațiale americane” în limbaj arhaic și ne face cunoștință cu marile mituri ale lumii, e o carte de căpătâi pentru orice iubitor de literatură. Oare ce ar fi spus Umberto Eco?
Nu mai adaug nimic, vă urez doar o lectură plăcută! Mai jos găsiți butonul de descărcare.

Download Cartea lui Enoh AICI

duminică, 21 februarie 2016

Sfaturi de redactare a textelor (inclusiv poezii)


  • Microsoft Word e un bun editor de text
  • diacriticele românești nu au sedilă, au virguliță; asigurați-vă că aveți selectată varianta corectă
    Click pentru a mări
    accesând Start/ Control Panel/ Clock, Language and Region/ Change Keyboards or other input methods/ Change Keyboards și asigurați-vă că în dreptul tastaturii cu limba română scrie Standard, nu Legacy sau Programmers. Dacă aveți și Legacy sau Programmers, selectați-le și apăsați butonul Remove
  • folosind combinația Left Alt + Left Shift, puteți comuta rapid între limbi; puteți să și schimbați această combinație de taste cu alta pe care o doriți accesând (din nou) Start/ Control Panel/ Clock, Language and Region/ Change Keyboards or other input methods/ Change Keyboards/Advanced Key Settings și Change Key Sequence cu alta propusă de Windows sau personalizată
  • folosiți numai fonturi de tip UTF8, adică: arial, times new roman, calibri sau georgia
  • nu puneți spațiu între cuvânt și semn de punctuație, semnul de punctuație rămâne lipit de ultimul cuvânt și nu se pun spații între punctele de suspensie (trei la număr!), care rămân lipite tot de ultimul cuvânt (se apasă spațiu după ultimul punct)
  • asigurați-vă că ați ales dimensiunea hârtiei în Page Layout/Size, de obicei A4 (nu Letter!)
  • Setările paragrafului pot fi accesate din colțul marcat
  • nu folosiți tasta TAB pentru alineate, ci faceți setările înainte de a începe scrierea textului în meniul Paragraph, alegeți First Line și dați-i valoarea dorită; în acest fel, toate paragrafele vor avea alineate în mod automat; pentru poezii, First Line trebuie dezactivat sau pus la valoare zero; lăsați 10 pt între paragrafe
  • salvați în formatul RTF (Rich Text Format) dacă dați materialul mai departe unui tehnoredactor și să nu folosiți diacritice când denumiți fișierul fiindcă s-ar putea să nu poată fi deschis decât pe computerul dvs.
  • când scrieți un vers, nu apăsați Enter la capătul rândului, folosiți combinația Shift+Enter; vă puteți verifica apăsând butonul Show/Hide formatting symbols de la setările Paragraph care vă afișează spațiile cu o bulinuță între cuvinte, paragrafele cu un P întors, versurile din aceeași strofă cu o săgeată frântă în jos
  • la poezii, folosiți tasta Enter numai când treceți la o strofă nouă pentru ca o strofă să devină un paragraf, iar distanța dintre rânduri să poată fi controlată separat de distanța dintre paragrafe de către un tehnoredactor
    Shift+Enter și Enter
  • ghilimelele românești sunt „” și pot fi obținute dacă țineți apăsată tasta ALT și tastați (ținând degetul pe ALT) de pe Numpad (tastatura numerică din dreapta) 0 1 3 2 respectiv 0 1 4 8; așadar ALT0132 și ALT0148 pentru ghilimele românești; laptopurile noi s-ar putea să nu aibă Numpad și nu se poate realiza un cod ASCII fără tastatură numerică,
    Corectați diacriticele cu Find/Replace
    așadar va trebui folosit copy/paste pentru aceste caractere
  • pentru a înlocui într-un document ş cu un ș, ţ cu ț, Ş cu Ș, Ţ cu Ț, faceți-o cu funcția Find/Replace (CTRL+H) și bifați căsuța Match case pentru ca majusculele să fie înlocuite cu majuscule, minusculele cu minuscule (copiați ş din text în prima căsuță și scrieți ș în a doua căsuță, apoi Replace All)
  • linia de dialog sau cea de pauză „–” se obține în Word de pe NumPad cu CTRL + -
  • dezactivați corectorul de spelling sau setați-l pe limba română; dacă textul a fost scris cu corector pe limba engleză,vor apărea o mulțime de sublinieri cu roșu; selectați tot textul cu combinația CTRL + A și apoi selectați limba română din meniul corectorului automat
    În Word, corectorul automat se găsește-n colțul din stânga jos
  • pentru subtitrări .SUB sau .SRT, salvați-le cu codificarea UTF8, nu ANSI, altminteri se vor pierde diacriticele
  • dacă folosiți VLC pentru vizionarea filmelor, asigurați-vă că aveți selectată codificarea bună în meniul Tools/Preferences/Subtitles OSD, decoding Latin-2 sau UTF8 (dacă nu aveți Latin-2) 
 
Pentru subtitrări, Encoding: UTF8, nu ANSI

  

vineri, 19 februarie 2016

Câteva reflexii asupra faptului că legea e o mascaradă



Sistemul instituțional românesc ne lasă impresia puterii, dar este ori prea comod, ori n-are dinți cu care să muște. Nicio lege nu apără cetățeanul de abuzurile făcute sub binecuvântarea legii și – poate e un sofism – nu tot ce e legal este și drept. Comunismul ar fi trebuit să ne învețe să suflăm și-n iaurt, dar noi suntem experți în uitare.
Când contractele cu furnizorii sunt întocmite, fie că e vorba de un serviciu de telefonie mobilă, fie de un credit pe câțiva ani, nu este obligatoriu să fie în legalitate. Tot ce semnezi devine legal. Ați putea face și pact cu Diavolul fără să știți: sute de pagini de citit în câteva minute, dar nimeni nu garantează că acele contracte au clauze legale. Mai ești pus și să semnezi că ți s-au explicat clauzele în conformitate cu normele europene. Dar ce spun normele europene ca să știi dacă sunt în conformitate? Iar dacă știi care sunt normele și ți s-a explicat conform normelor, dar nu înțelegi ce înseamnă clauzele, nu ai garanția că sunt legale. Acesta e lanțul slăbiciunilor.
Cine are de făcut o plângere în regim de urgență pentru rezolvarea unei situații, de exemplu să se intervină în stabilirea legalității unui contract care urmează să expire, poate sta liniștit că răspunsul i se va da în termenul legal de 30 de zile, de multe ori, prea târziu. Am putea spune că e doar comoditate până când ni se întâmplă asta de N ori și-ncepem să ne punem întrebări dacă prin asta se evită conflictele cu corporațiile.
Ca să îți faci o amărâtă de rată de 100 lei/lună trebuie să fii avocat, să negociezi contractul de internet, specialist IT, să nu ți se taie piciorul pentru o simplă luxație, medic ș.a.m.d.
Mortu-i de vină. La Poliție nu există o expertiză reală pentru stabilirea vinei sau găsirea vinovatului. Se bazează pe turnători. Nu se iau amprente și nu se stabilește secvența ADN, nu e ca-n filme. Dacă un senator ar păți asta, s-ar asculta și telefoanele, dar dacă un plătitor de impozite e omorât cu sânge rece și aruncat în șanț, vinovatul nu va fi găsit dacă nu au fost martori. 
La Poliția Rutieră nu sunt admise probe video, numai dacă sunt de la camerele din trafic, instalate de Guvern. Nu există camere video omologate pentru șoferi. Cum s-a întâmplat accidentul... nu are importanță, ci urmele accidentului: dacă mașina îți este zgâriată sau lovită în jumătatea din față, tu ești de vină, dacă în jumătatea din spate, celălalt e de vină. Nu contează că tu ai fost primul în sensul giratoriu, dar el are viteză mai mare și nu acordă prioritate, ești de vină dacă a ajuns în fața ta și l-ai lovit.
A intrat în vigoare și legea care interzice pornirea-n trombă (demararea forțată). Cum se stabilește dacă e sau nu pornire bruscă? E subiectiv. A mai intrat în vigoare legea care interzice să îi faci cu farurile celui din față ca să se dea la o parte. Cum se stabilește vinovăția? Cum pot fi prinși făptașii? Sau dacă cineva pune frână în plină autostradă, fără niciun motiv, cum se stabilește că a fost cauzat un accident din rea-voință? Urmele accidentului sunt în spatele autovehiculului.
Farmacistul care îți vinde un Aciclovir pentru herpes, te bagă-n sperieți că ai imunitatea scăzută și îți trebuie vitamine, de zece ori mai scumpe decât medicamentul. În plus, se dau bani serioși (murdari) pentru ca farmaciștii să recomande alte mărci de medicamente, ca și cum Paracetamolul de România n-are aceeași substanță activă ca Paracetamolul nemțesc. Și cine i-a dat voie farmacistei să dea sfaturi medicale fără să fi văzut un set de analize cu privire la imunitate? Nimeni n-o ia la rost. La fel ca tanti Floare de pe deal, și farmaciștii dau medicamente „după ureche”.
Vor să bage legea prin care dacă te-ai îmbolnăvit de cancer și nu te-ai prezentat la un control la una din campaniile Guvernului pentru diagnosticare gratuită, să nu ți se plătească citostaticele. Când să faci asta dacă ești salariat? După ora 17.00? Te ceri de la lucru? Și asta vine din partea aceluiași Guvern care nu e-n stare să își pună la punct sistemul cu cardurile de sănătate. Mulți nici acum nu și l-au putut activa și au rămas așa, pe dinafară, neasigurați.
Cu cardurile astea e ca pe vremea lui Ceaușescu cu peștele: nicio masă fără pește. Niciun credit fără card nou, nici o cumpărătură fără card de fidelitate. Chiar și pisicii mele îi trebuie trei carduri: unul de sănătate, unul de identitate (pedigree) și unul de fidelitate pentru mâncare.
Nimeni nu îl ia la rost pe furnizorul de gaz că bagă pe țeavă o cantitate considerabilă de aer pe care o plătim de bună, dar noi suntem luați la rost dacă nu avem încă o gaură în perete, pe unde să intre frigul, pe motiv că focului îi trebuie oxigen proaspăt. Spargem pereții, slăbim structura de rezistență a clădirii, dăm căldura pe găuri afară, unde să își facă și păsărelele cuib sau să intre și să iasă-n voie din casă. De unde faci rost de banii pentru gaură, te privește. Când suni pentru reclamații, că scapă gaz, ți se spune cu nerușinare că ei răspund de „serviciul de furnizare gaz” numai până la contor. Dar tot după contor ți se cere să îți faci găuri în pereți.
Pare ireal, dar chiar asta e legea și nu poți schimba furnizorul de gaz dacă nu îl schimbă vecinii de pe toată strada, cartierul sau orașul, depinde unde-i pus regulatorul principal de gaz. Să renunți la gaz îți trebuie asociație, să vrei gaz la casa ta nou construită, bani să plătești toată lucrarea până la tine, de parcă țevile îți rămân ție, nu în proprietatea furnizorului. Plătești, dar pentru ceva care nu va fi al tău, doar dat în folosință. Următorul care își face casă-n fața ta nu mai trebuie să plătească nimic.
Sau asta ni se spune că e legea. Unei amice care a emigrat peste ocean, cetățean canadian, i s-au furat în mod legal o mie de euro pe taxe pe care nu trebuia să le plătească. Polițista de la poarta instuției i-a spus să plătească timbru în cutare loc, impozit în altul. La final, doamna de la ghișeu i-a cerut doar un timbru de un leu. Restul actelor și drumurilor au fost făcute pe degeaba. În 90 de zile i se înapoiază banii, s-a zis. De la Trezorerie. De atunci ea a făcut înconjorul lumii de patru ori. Banii au rămas la statul român. Polițista respectivă n-a recunoscut nimic. Prinde orbul, scoate-i ochii.
Nouă nu ni se dă aprobare de RAR pentru noxe cu 1% peste limită, dar unei firme de transport călători i se dă orice aprobare de mediu, chiar dacă fumul e încă-n Oradea, iar autocarul în Cluj, așa de lung e. Te trezești că trebuie să îți vinzi mașina cât timp mai e valabil vechiul RAR și nu ți-o ia nimeni decât nenea care are service autorizat pentru evaluarea RAR. La el va trece cu brio testul noxelor, că e firma lui, iar pe următorul proprietar îl leagă de el, client fidel: numai eu îți pot da autorizație.
Când accesezi un credit european, statul te impozitează cu TVA-ul. Apoi prin impozitul pe firmă și plata contribuțiilor. Din cei 25.000 euro rămâi cu 10.000 în mână. 4.000 euro costă o gheretă de 2 x 3 m în care să vinzi ziare. Amortizarea se face abia în 5 ani. Normal ar fi să nu plătești impozit pe bani despre care se poate dovedi că sunt din fonduri nerambursabile: cu o mână ți se dă, cu două ți se ia.
În câmpul muncii, patronul face ce vrea. Nu există o evaluare a forței de muncă necesară pentru anumite sarcini într-un departament. Faci munca a zece oameni. Și nu ți se dă concediu fiindcă nimeni nu te poate înlocui. Depui plângere la ITM, ești dat afară pe motive scornite.
Nici nu e normal ca la un interviu de angajare să fii trecut prin o mie de teste și să nu ți se spună pentru ce salariu îți storci creierii decât după ce le-ai trecut. „Salariul este cel mai neimportant lucru la un loc de muncă, cel mai mult contează mediul, echipa și sarcinile”, ți se spune. Sigur că da, mergem la serviciu să tragem aer curat din mediu, să socializăm în echipă și să căpătăm sarcină electronică pozitivă, nu să facem bani pentru traiul nostru. Aproape că ți s-ar cere să vii pe gratis. Pardon. Acum realizez că deja se practică la normă întreagă. Se numește internship și te angajezi tot mai greu fără măcar unul în CV. Sau angajezi oameni săraci, îi ții veșnic în perioada de probă și îi dai afară fără să îi plătești invocând motivul că nu îi poți plăti fără o adresă în buletin. Nici cont bancar nu se poate face fără adresă.
Toate astea ne provoacă un sentiment de lehamite.

luni, 8 februarie 2016

Confesiune de blogger: nu-s mare și tare


Eu nu-s decât un obscur scriitor dintr-o localitate de graniță, locuiesc unde nici președintele nu mă poate găsi cu hărțile oficiale în mâini, că jumătate din blocul în care locuiesc (bloc la sat, construit în 1972, 1980 sau 1982, nimeni nu știe) e în Sântandrei, cealaltă jumătate, în Palota. Dormitorul mi-e în Palota.
Nemaivorbind că, în tradiția populară, localitățile care poartă numele apostolului care a creștinat România nu se află nicăieri pe harta spirituală a țării, sunt scutite și de bine, și de rău, aflându-se la încrucișarea a două lumi. Sf. Andrei a murit pe o cruce în formă de X. Aceeași cruce este folosită ca indicator rutier pentru căile ferate. 
Prin Sântandrei trec două căi ferate din care una a fost dezafectată cât timp am muncit în Anglia. M-am întors în țară și-am găsit-o moartă, la fel ca numele străzii pe care locuiesc, care nu mai are niciun nume: nu mai e nici Fabricii, nici Sântandreiului, nici Principală. Nu se știe ce nume are, până și bătrânii l-au uitat. Sunt pe nicăieri și nici la vârsta asta (27) nu știu cine sunt și încotro mă îndrept și de mai multe ori am fost mai aproape de moarte (înecat, electrocutat, căzătură, accident, intoxicație) decât de vreun prieten adevărat.
Tatăl meu s-a născut într-o familie patriarhală luterană și a adus conceptul și în familia noastră deși el se ținea neoprotestant. El mi-a dat numele de Dan-Theofil, că s-a uitat în ochii mei la naștere și a zis că a văzut un șarpe, Dan fiind nume de adorator al șerpilor între semințiile lui Israel. Înainte să-mi spună pe șleau dacă sunt oșan, maghiar, evreu, rus, Stan Păpușoi sau predestinat pentru ceva măreț, a sucombat. Nu-i un secret că există un conflict interetnic între oșeni și maghiari, iar ei, amândoi, locuiesc în mine, pare-mi-se. Și îi port tatei numele de Gușat. Orfan, m-am aruncat pe cărți și mai mult, mai ales pe literatură, ca pe un leac pe care îl puteam strânge în inimă. Tata a fost un om foarte sever. Chiar și-n ziua de azi scap dumicatul din gură când se vorbește la masă de el. Sunt extrem de complexat.
Vorbind de șerpi, precum Șarpele Diavolul, toată viața mea am scos ce-i mai rău din oameni. Pentru asta, am fost invitat în cinci partide, să scot ce-i mai rău din putere sau opoziție. Cât despre relații, de cele mai multe ori, femeile m-au părăsit pe mine. Chiar și de două ori pe an. Una a călcat un frumos buchet de flori în picioare, alta și-a rupt hainele de pe ea fiindcă i le dăruisem eu (și a mers la bustul gol prin oraș până a găsit pe cineva cu care să se culce, crezând că-mi face-n ciudă), alta m-a lăsat baltă în mijlocul străzii și a aruncat cadoul pe trotuar, pe alta am ajutat-o să treacă peste o despărțire și s-a făcut „lesbiană profesionistă”. Nici acum nu am aflat ce înseamnă. De atunci am început să mă feresc de oameni, convins că le fac răul prin simpla mea prezență. Sau nu. Poate am fost mizantrop de mic, ba mâncând bătaie acasă pentru psalmi neînvățați, ba la fotbal pentru goluri primite.
Am început să scriu din dorința de a comunica ceva pe care nu-l pot spune nici măcar cu sinceritatea unui om beat, între prieteni. Cine să m-asculte la un pahar că mă simt ca un blestem care pribegește prin lume fiindcă n-are temei? Pe scriitori nu-i ascultă nici oamenii beți criță când nu au scris ce-au de spus. Nici așa, nu-mi fac iluzii că peste un veac cineva va știi ce-a trăit sau simțit Theo Gușat. Nu-mi dozez iluziile egoului, ca deziluziile să nu doară. Nici despre dvs. nu va afla nimeni mai nimic.
De aceea mi se face greață de omul care crede că mare brânză face aspirând să fie artist desăvârșit și se mai și închină sieși pentru micile sale reușite efemere. Dacă efectul scrisului meu durează în mintea cititorului mai mult decât o beție, mare lucru e! Și nici dacă îmi cântați la pian ceva, n-o să îmi treacă! Iar dacă mă condamnați, într-un fel sau altul, că nu îi plac pe anumiți oameni, imaginați-vă cât de umilitor ar fi pentru ei să îi placă un straniu neica-nimeni ca mine!