marți, 29 martie 2016

catharsis

am urcat cu scara până la alb
așa cum omul a pus scara până la lună
și a arborat un steag american
arborez albul
ca steag de pace
dar pacea nu-i a noastră de luat sau de împărțit altora

de acolo pot vedea
sunt cu o zi mai bătrân
cu o teamă mai bătrân
cu o zi mai tânăr
cu o renunțare mai tânăr
(renunțare la ceva ca „iubește-mă pentru totdeauna”)

dacă pacea poate să fie o posesie
de ce renașterea constantă e necesară
să spele totul
ca și cum a trăi înseamnă a-ți murdări mâinile
a renaște a te spăla pe mâini
și arborăm steagul alb din nou

sâmbătă, 26 martie 2016

Lehamitea de care nu vorbesc niciodată


Cel mai crud lucru pe care ți-l poate face cineva este să se joace cu speranțele tale. 

Mi-e lehamite de rebeliunile împotriva sistemului care sunt coordonate tot de Stăpânire ca o supapă de evacuare a mâniilor acumulate în conștiința colectivă. Mai mult mi-e lehamite de inițiativele bune care ard ca un foc de paie decât de proiectele proaste care ard mocnit. De Uniunea Europeană și rolul civilizator pe care pretinde că îl are. Că oamenii au devenit atât de îndoctrinați încât nu te mai poți nici certa cu ei fără să nu pici în clișee.
Mi-e lehamite să mi se spună că oamenii din jurul meu au grijă de mine. Să văd pe Facebook că adevăratele preocupări ale internauților sunt să distribuie videoclipuri cu pisicuțe și citate de Arsenie Boca. Că simțul civic a ajuns să fie redus la colectarea selectivă a deșeurilor crezându-se că banii pe care îi dăm pe taxa de reciclare se duc unde trebuie și că firmele plătite să o facă, chiar o fac. Mi-e lehamite să mai cred în schimbare.
Mi-e lehamite că mass-media e preocupată doar de scandal. Mi-e lehamite să mi se spună că dacă mă aștept de la o culturalizare din partea mass-media, sunt un bou. Asta e ca și cum, atunci când plec la brutărie, sunt un bou dacă mă aștept să nu îmi bage otravă în pâine, iar dacă nu îmi place, să îmi fac eu singur pâine.
Zâmbiți!
Mi-e lehamite că nici moartea nu mai e un lucru serios, morții au devenit egali, la cimitir te îngroapă peste alți morți, iar violatorul satului ajunge îngropat peste sicriul unui filozof. Că nu mai există ritualuri: mâncăm ca porcii din farfurii de plastic, cu tacâmuri care se rup, nu se mai bea aldămașul după o târguială bună etc etc. Nici măcar filmele porno nu sunt serioase, că în filmele porno nu mai este vorba de sex, ci despre scrânteală: nu înveți nimic despre sexul femeii și despre cum sexul poate fi mai interesant, sunt numai scene pentru frustrați. Sexul nu mai e un mod de exprimare în filmele porno.
Vorbind de frustrări, mi-e lehamite să mi se mai spună că dacă nu-s bisexual, sunt expirat (sau asta dovedește că am apetit sexual slab, în traducere liberă, impotent). Când am fost eu licean, îmi arătam rebeliunea ascultând rock și scriind poezii, acum nu mai ești rebel dacă nu o iei în fund. În urmă cu douăzeci de ani, homosexualitatea era pentru oamenii mai sensibili și cultivați, era secretă, la fel ca noaptea nunții, acum exhibiționism pur, e totuna cu Sodoma, fiecare „călărește” ce apucă, nu contează vârsta, chiar și minori care se cred emancipați. Cluburile sunt pline de pitici care-și dau în petic, te aud înjurând odată la un banc și se oprește muzica, doar și DJ-ul e minor. Un satanist îmi spunea că nici satanismul nu mai e ce-a fost, acum totul se reduce la orgii și droguri, că nici satanist nu mai prea are rost să fii, dacă-ți arde de rebeliune, iar Diavolul pare veșnic plecat în călătorie, nu răspunde conjurațiilor.
Nici bancuri nu se mai pot face fiindcă „etichetezi o categorie de oameni”. Nu mai poți râde de nimic, trebuie să fii politically correct. Într-un banc politically correct nu îți poți bate joc de Donald Trump, omologul american al lui Becali în prostie. Nimeni nu poate spune o glumă și să îi pară rău că o spune în același timp...
Mi-e lehamite să se joace sistemul cu speranțele mele spunându-mi că-s liber să vorbesc ce vreau și să fac ce vreau. Mi-e lehamite să mi se spună că Obama a redus prețul petrolului, iar acum zboară din nou în sus inflația, ca-n 2008. Mi-e lehamite să râdă oamenii bogați de mine că nu am aspirații ca ei (cică lăcomia e o virtute), de a avea bani și iarăși a avea bani. Mi-e lehamite de filme ca Ocean's Eleven care vor să arate câtă fericire aduc banii (chiar dacă furați).
Mi-e lehamite să mi se spună să cumpăr produse românești pentru susținerea economiei locale, că doar nu pot cumpăra apă minerală rusească, pâine austriacă, argilă ungurească etc. Adevărul e că la ce importăm, stăm noi prost, altminteri nu am importa. Mi-e lehamite de comercianții din piață care își pun pe tarabe niște șnururi împletite cu tricolorul și spun că acela e gustul autohton al brânzeturilor. Gustul autohton îl găsești în gospodăria bunicii tale, să nu fim naivi, nimeni nu vinde ce e bun și pentru el, ci îl păstrează.
Mi-e lehamite de capitalismul dictatorial, că patronii marilor companii sunt adevărați dictatori, lumea se formează după chipul și asemănarea lor. Deja sunt scârbit de muzicienii care se plâng că au semnat contracte cu case de producție și că „se așteptau să cânte despre ce vor”, iar ei nu se văd vasali prin semnarea contractelor. Mi-e silă de campaniile de ajutorare a fostelor vedete de televiziune, iar când te uiți în contul lor, au pe minus nu mai puțin de patru sute de milioane de euro, adică aproape o tranșă de bani de la FMI pentru România. De banii aceia și-au luat iahturi, case și pământuri și au trăit în lux. Nu mi-e milă de vedete.
Mi-e lehamite că oamenii citesc atât de puțin încât nu știu nici măcar cine a fost Eminescu! Sunt sătul de oamenii care susțin sus și tare că știința va salva lumea, pe când nu găsim în farmacii încă leacul pentru HIV, deși oficial există câteva zeci de moduri de a trăi o sută de ani cu această boală. Știința nu descoperă valoarea vieții, ci doar formula ei chimică. Întrebați orice specialist, nu există leac pentru răceală, toate medicamentele doar „acoperă simptomele”. Așa suntem de „evoluați” în știință. Mi-e lehamite să mi se spună că suntem avansați și totuși ziua de ieri să devină înapoiată, că noi „trăim în viitor”.
Mi-e lehamite de oamenii care spun că e o rușine să mori tânăr, că trebuie să menții „o minte sănătoasă într-un trup sănătos”. Ironic este că omul care a scris asta, poetul Juvenal, scria satire. Toți sociopații pe care i-am întâlnit sunt sănătoși tun și au pătrățele la abdomen. Mi-e lehamite de selfieuri. Lăsați-i pe alții să vă facă poze, să vă evalueze momentul! Și nu mai faceți boticuri de rață! Nu e cool!
Mi-e lehamite de oamenii cărora li se face rușine de părinții lor, ca și cum ei ar fi înapoiați. Mi-e lehamite de oamenii cărora le este rușine de religia lor. Orice religie care predică o credință în dragoste – și nu în violență – este acceptată în România, nu văd de ce ar fi o rușine chiar și pentru secularism.
Mi-e lehamite să mi se spună că DiCaprio merita Oscarul pentru alte roluri. Pentru care film? Un ghem de minciuni în care era un cocoșel care omoară arabi? Cârtița în care e un agent sub acoperire sau Lupul de pe Wall Street în care era un hedonist lacom? Shutter Island în care era la o casă de nebuni și încerca să evadeze? Marele Gatsby în care povestea scrisă de Fitzgerald este cea mai frumoasă parte și nu rolul jucat de DiCaprio? Oare mișcă rolurile astea sufletul omului?
Mă calcă pe nervi oamenii care îți dau replici în limba engleză ca și cum asta le-ar da scuză că sunt niște lichele. „Sorry, dear!”.
Mi-e lehamite de vocile „autorizate” în artă. Iar când întâlnești oamenii respectivi, nu au citit nici măcar Hamlet și știu numai ce au scris ei. Mi-e lehamite că este aclamat narcisismul lor ca un fel de a sărbători independența emoțională. Mi-e lehamite că oamenii ăștia rămân în istorie, mai nou.
Și nu poți decât să închizi ochii și să te simți singur sau să accepți cruzimea să speri, cum se așteaptă lumea să speri la mai bine.

joi, 10 martie 2016

Academicianul Nicolae Breban la Oradea

Într-o sală arhiplină, academicianul și scriitorul Nicolae Breban și-a prezentat azi la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor din Oradea ultimele sale două romane, Jocul și fuga respectiv Singura cale, apărute recent la Editura Contemporanul. În aceste cărți, a subliniat prof. univ. dr. Ion Simuț, autorul se apleacă asupra unui subiect ocolit de mulți, anume perioada comunismului de tip bolșevic din România.
A fost o plăcere să îl ascult atât pe academicianul N. Breban despre situația culturală și politică din România, cât și pe scriitorul Nicolae Breban despre crezul său artistic și să fac o baie caldă de viață în povestirile sale, printre care se numără și episoade inedite pe care le-a trăit alături de Nichita Stănescu. Întregul discurs îl puteți asculta mai jos apăsând pe butonul portocaliu sau descărca în format MP3. Audiție plăcută!


puteți descărca fișierul AICI

marți, 1 martie 2016

Anglia care nu ne-ncântă

Viața din Anglia nu e mai bună decât traiul din România. Sigur, asta pare o exagerare sau o declarație făcută din prea mult zel, dar vă asigur că timpul pe care l-am petrecut în Anglia alături de logodnica mea ne-a convins pe amândoi de acest lucru. Singurul lucru care ne-a plăcut a fost muzica lor. Dar nu-i nevoie să mergi în Anglia pentru asta.
Orice bancă mi-e un pat
Dacă aveți o diplomă universitară în domeniul uman (filologie, psihologie, filozofie, arte, sport, design etc), trăiți mai bine în România decât ați putea trăi în Anglia. Chiar dacă aveți diplomă de medic sau arhitect (ce duc ei lipsă), englezii nu recunosc toate universitățile din România, deși fac parte din sistemul Bologna. Sau dacă faceți parte din clasa mijlocie în România, sunteți pe picior de egalitate cu englezii din clasa mijlocie, deși ei se cred superiori tuturor. Or, englezii nu vă vor considera niciodată unul de-al lor, chiar și cu cetățenia semnată de regină.
Ca ăla din romanul
lui Zaharia Stancu
Majoritatea englezilor este rasistă. Se fac eforturi imense pentru înăbușirea acestui lucru și păstrarea unei imagini intacte în lume. Imaginea. Acesta este cuvântul de ordine. În cultura englezească, oamenii sunt educați să fie politicoși și reci în același timp, indiferent de gradul de relație pe care îl au cu persoana respectivă, de la funcționarul de la ghișeu, la frate de sânge. Faptul că am scris funcționarul de la ghișeu și nu funcționarul/funcționara este considerat un act de sexism. Imaginați-vă despre ce sunt glumele englezilor dacă toate lucrurile amuzante sunt interzise prin lege a fi pomenite public, inclusiv la bar.
Hi-hi-hi, ha-ha-ha, ce amuzant!
E minunat aici!
Nu e un secret al psihologiei că oamenii care râd des, din aproape orice, o fac pentru că se simt foarte singuri și vor să ascundă asta. Englezii râd ca să se afle-n treabă, aproape că îi apucă râsul și dacă le arăți un deget. A photon travels light este considerată o glumă bună. Prințul Charles ajunge-n iad și i se spune să-și aleagă pedeapsa veșnică este o ofensă greu de iertat. Familia regală e considerată de origine divină, ca vechii faraoni ai Egiptului.
Ziarul cel mai slobod la limbaj licențios este un pui pe lângă Cațavencii noștri. Ei n-au nicio înjurătură de dumnezei și nici nu poți înjura cu toată inima, că te găsești spunând simplu: fuck. Așa este: fuck și când pierzi autobuzul, și când ești concediat. Cu un simplu fuck, nemulțumirea rămâne în subconștient și are efect de picătură chinezească până la diagnosticarea cu boala secolului – stres. Engleza nu-i o limbă a eliberărilor.
Englezii trăiesc în comunism fără să știe și o numesc monarhie. Televizorul este sursa adevărului lor spiritual, poate face diferența între a cumpăra de la magazinul de la colț sau a-l lăsa să dea faliment fără clienți, totul de la o simplă bârfă apărută pe micul ecran. De țigănit, la show-urile de tembelizare pe care le-am importat de la ei, se țigănesc la fel ca noi, cu diferența că poveștile respective sunt adevărate și nu e totul doar o regizare.
Câteva mici diferențe
Cu condusul pe partea dreaptă vă puteți obișnui. Unii se pot obișnui să locuiască și-n case cu o singură foaie de sticlă la fereastră (există o lege a păstrării caselor vechi, or toate sunt vechi), cu vântul șuierând de la un capăt la altul al casei. 99% din case sunt friguroase, cu pereți subțiri între vecini. Nu e nicio problemă că minorii aud vecinii cum urlă în patul matrimonial, e problemă dacă joacă un joc PC cu un an sub vârsta recomandată. Și nu-i niciun bai dacă fata de 14 ani are un iubit de 33 de ani cu care se culcă în fața mamei sale, iar el îi dă droguri ușoare fetei și consumă cocaină cu mama ei, dar e o problemă mare dacă aceeași fată se uită la televizor la un film porno. Acesta e un caz real. Eu nu m-am putut obișnui să trăiesc într-o asemenea țară unde astea sunt considerate normale.
Sunt sexy și știu asta
Nu-i nicio rușine să îți dai copilul la casa de copii, dacă nu mai ai chef să-l crești, dacă „vrei să îți începi viața de la început”. Dacă „te trage-n jos copilul”, îl poți lăsa, după obiceiul englezesc, la ușa orfelinatului, cu un bilețel, dacă e mic, cu alocația-n mână, dacă e mărișor. Aceasta nu-i o problemă fiindcă natalitatea este atât de încurajată în toiul „invaziei musulmane” încât planul de reușită în viață al fetelor, la 14 ani, este: termin școala elementară, fac un copil, iau alocație... plus sporul de mamă singură, care ajung împreună să depășească salariul de 65h/săptămână al unui român care muncește acolo.
O cunoștință de-a mea se întâlnea cu o englezoaică. După un timp, a întrebat-o dacă nu dorește să ridice relația la un alt nivel, să se mute împreună. Răspunsul ei a fost: „îmi pierd independența financiară”. Ea avea un copil și nu muncea nimic, primea alocație și spor de mamă singură. În mod normal, românul ar considera asta o dependență, că ești dependent de bugetul statului, nu independență financiară. Dacă se descoperea că locuiește cu cineva, își pierdea banii.
La ei, e normal ca un copil să crească fără tată, iar mama să ia copiii după ea, la bar. Să nu vă imaginați că iepuroii de la bar n-o curtează. Are doar 21 de ani, cei mici îi arată drumul înapoi, iar ea e mamă de profesie.
Iz local pe străzile Londrei
Nu numai noi avem pe străzi oameni beți încă de la ora nouă dimineața. Și englezii au demonii lor, tot atât de matinali, doar pe amfetamine. Cei mai mulți au săpun, dar nu-l folosesc, au și pastă de dinți, dar nu vede periuța. Însă imaginea contează, să le ai în baie.
Foarte puțini englezi au terminat liceul și chiar mai puțini au studii superioare. Inteligența este atât de scăzută încât nici măcar un ziarist nu mi-a putut spune trei titluri de poezii scrise de Byron, poet național englez din perioada romantică. Chiar și englezii cred că „Biblia a fost scrisă de popa din sat”. Doar că imaginea Angliei este bine șlefuită, orice știre internațională, cenzurată. Un post de televiziune a fost închis după ce a publicat un documentar care arăta unde se duc gunoaiele. Desigur, sortarea e făcută meticulos, flaconul e aruncat în tomberonul verde, resturile menajere în cel albastru, dar nu sunt reciclate, ci duse-n Africa și aruncate în câmp. Totul e superficial.
Reciclare la grămadă
Poate nu apreciați în întregime contribuția lui Raed Arafat la sistemul sanitar românesc. În Anglia nu există Unitate de Primiri Urgențe. Consultațiile sunt plătite, asigurarea acoperă doar faptul că medicul te vede, nu și scrierea unui tratament. Suni la „Urgențe”, răspunde robotul. În toiul durerilor trebuie să vorbești o engleză curată de Cambridge pe care s-o poată recunoaște vocal robotul. Dacă ceea ce spui nu se află într-unul din cuvintele-cheie, îți spune să iei un paracetamol. Ești răcit, paracetamol. Ai infecție, nu iei antibiotic, că nu se prescrie decât la febră de patruzeci, ți se dă paracetamol. E ca-n bancul cu Bulă ajuns medic. Toți pacienții care veneau la el primeau același diagnostic: limbrici. Vine unul cu piciorul rupt. Îi scrie diagnosticul: limbrici. „Domnule, nu vezi că am piciorul rupt, osul e ieșit prin piele?” „Păi cum s-a întâmplat?” „Am șutat mingea într-un copac, m-am urcat după ea și am căzut.” „Ei, vezi?! Te-a mâncat în fund să urci în copac!”. Un taximetrist englez a murit încercând să îi explice (bâlbâit) robotului că suferă un stop cardiac. Robotul crezuse că are limbrici la limbă și i-a închis în nas.
Pierdut buletin
Tu ești factura pe care o plătești. Cetățenii Angliei nu au buletin de identitate, ci doar pașaport, iar dovada faptului că locuiesc în Anglia se face cu ajutorul unei facturi și al unui extras de cont. E normal pentru englezi să nu aibă casa lor, să locuiască în chirie. O chirie bună poate fi lăsată moștenire, să nu fie dați afară urmașii. O chirie se obține greu, chiar și cu banii jos, deoarece se întocmește un dosar care e studiat de agenția imobiliară și de către landlord, până la cel mai mic amănunt, chiar și convingerea religioasă se află în chestionar. Dacă ești declarat ne-eligibil, intri într-o bază de date națională și îți scade scorul, așadar devii chiriaș tot mai greu, vagabond tot mai ușor.
Caut chirie...
Credeți că acum nu vă lasă moștenire părinții mare lucru în România? Tot mai bine e decât să vă lase moștenire o rată pentru ceva pe care nu l-ați cumpărat. Ratele se moștenesc. Iar dacă tatăl sau mama cade la pat și nu aveți studii făcute pentru îngrijirea bătrânilor, statul consideră că bătrânul e în pericol și vi-l ia, vi-l bagă-ntr-un azil de bătrâni și îi confiscă tot ce are – pentru compensare. Rămâneți fără părinte și fără moștenire. Statul o vinde mai departe băncilor. Nu e de mirare că, la noi, românii sunt proprietari pe țară, peste 75% din români sunt proprietari pe casele în care locuiesc, pe când, la englezi, e foarte scăzut numărul celor care au o casă, sub 10%. A băncilor e țara lor. În Anglia, o casă decentă costă între 100.000 - 500.000 lire.
Un biciclist putere
Mă suna la un moment dat operatorul meu de telefonie mobilă, Lyca, să îmi facă o ofertă de internet de 24 Mb/sec, „cel mai rapid internet pe care l-a văzut Anglia”. Prima dată am crezut că e o glumă, acasă aveam 1.000 Mb/sec, deși am fost întrebat telefonic dacă în România am curent electric acasă. I-am zis că am și budă în spatele curții și că vine un englez s-o golească o dată pe lună și i-am închis telefonul. Sunt atât de superstițioși încât eu, cu dantura mea nu prea orto, am fost pus sub suspiciunea de a fi vampir și trimis... mai încolo... când am spus că sunt din România. Mai ales că fusese difuzat la TV „documentarul” intitulat „Romanians are coming”.
Câinii cu covrigi în coadă
Financiar, se trăiește la fel. Un singur loc de muncă nu e suficient sau trebuie să faci ore suplimentare, 65 de ore pe săptămână să reușești să te întreții. Și nici dacă dorești mai mult, nu se poate, e ilegal. Cu cât muncești mai mult, cu atât plătești impozit mai mare, nu e încurajată munca, ci lenea și benefits.
Un acoperiș modern
Cu un program de lucru prelungit, aveți 1.400 lire în mână. Se plătește taxă și pe aer, după puritatea aerului în diferite zile. Se plătește taxă pe apa pluvială. Pe trotuarul din fața casei. Pe posesia de TV (nebăgat în priză). Impozitul pe casă e o dată la patru săptămâni și e puțin peste 120 lire. Chiria cea mai ieftină e 500 lire, salariul minim pe economie, 800 lire. După ce le plătiți pe toate, inclusiv curentul electric, rămâneți cu 400 lire să trăiți. Cu 100 de lire se poate trăi o săptămână. Patru săptămâni, 400 lire. Acum imaginați-vă că locul de muncă e la 15 km depărtare. Vă mai trebuie și o mașină. E mai scump să călătorești cu autobuzul decât cu mașina. Impozitul pe mașină e 12 lire, dar asigurarea e 150 lire lunar. Și în Anglia ieșiți pe minus cu banii la final de lună și mațele cântându-vă simfonii chiorăite.
Fluier a pagubă
Apa cu care trebuie să vă spălați nu e bună nici de irigat grădina, e dură. N-aș da-o nici pisicii s-o bea. Cea mai dură apă din Europa. Fiind o insulă, resursele sunt foarte limitate. Apa de la robinet nu e potabilă, la un pahar de apă se depune la fund cam un deget de var. Nu e însorit mai niciodată, așa că unii se spală-n ploaie (cei fără chirie). Dar e lovely, după binecunoscutul tic verbal englezesc, e o adevărată comuniune cu natura. De ce să plătești apă murdară, să te speli cu ea, apoi să plătești că te-ai spălat cu ea, sub forma a două facturi: water in, water out. Cât iese pe robinet, trebuie să meargă la canal. Dacă pui apă-n găleată să speli pe jos, plătești în plus pentru posesie de apă. Iar dacă ai un drac în plus, plătești impozit pentru posesie de drac. Doamne ferește să te
În meniu scria Latte,
nu ghiveci de cafea...
posede vreunul, e scump să ai și draci! Poate de aceea nici popa nu dă cu busuiocul, că e scumpă apa. Și busuiocul pute a nespălat.
Vrei să tragi aer curat? Plătești bilet să intri într-o pădure, proprietate privată, asculți cum cântă cucul, în bilet sunt incluse trei cântecele de cuci și trei guri de aer de o puritate a aerului de 78%.
Aristocrația e bine definită în Anglia. Fără să faceți parte din common wealth, nici la război nu vă puteți duce. Nu poți avea o companie mai mare de 300 de angajați fără să ai titlu nobiliar și să fi ieșit basma curată după treizeci de acuzații de viol infantil.
Dar parcă, ajunși acolo, pe români îi prinde un virus, își vând casele din România la preț de nimic să își plătească în avans chiria pe zece ani într-o casă friguroasă din Anglia, cu ușă de lemn și alte condiții descrise mai sus. Nu mă credeți? Convingeți-vă că iarba din curtea vecinului nu e mai verde. Granițele sunt deschise.