joi, 21 aprilie 2016

Au

înțelepciunea este aur
sănătatea este aur
tinerețea este aur
energia este aur
soarele este aur
aerul curat este aur
petrolul este aur
apa este aur
aurul este cântărit
iar pentru poet și plumbul este aur
cu tot cu funerar veșmânt

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Despre nebunie


Singur și speriat
Chiar dacă trăim în secolul XXI, există o serie de preconcepții despre nebunie, iar acestea se adâncesc din cauza tabuizării masive care are loc. Poate dintr-un instinct egoist pe care l-am moștenit în urma evoluției noastre, anume să lăsăm să moară tot ce-i slab sau „să-l stârpim” la naștere, cum făceau spartanii, această chestiune și percepția ei în societate sunt problematice. Însă, contrar așteptărilor, marginalizându-le, nu dispar.
Scurt istoric
Deși evită contactul cu alienații, omul a fost dintotdeauna fascinat de nebunie, să o înțeleagă ca s-o poată integra în viziunea sa despre lume. Înainte ca oamenii să pună sub lupă cromozomii care duc la apariția bolilor psihice, zeii erau cei care-și băteau joc de muritorii care se înălțau prea sus, lovindu-i cu nebunie sau le blestemau copiii să se nască debili.
Nebunia lui Nebucadnetzar
(Daniel 4:31)
Primul evreu care a auzit vocea lui Iehova a fost Avraam, la un pas să-și ucidă fiul, pe Isac, pentru a împlini ceea ce divinitatea îi ceruse. Un alt exemplu biblic este al împăratului Babilonului, Nebucadnetzar. Acesta nu a fost lovit cu nebunie deoarece a dus poporul evreu în exil, făcându-i pe toți sclavi, ci fiindcă s-a fălit în inima lui că nimeni nu este mai presus decât el. De aceea profetul Daniel îi aseamănă trufia cu rebeliunea lui Lucifer și îi prezice căderea: șapte ani să locuiască împreună cu fiarele câmpului, să se creadă una din ele până când va recunoaște că este cineva în ceruri mai mare ca el.
Heracle își omoară copiii.
Poate nu chiar atât de adâncă a fost nebunia tuturor eroilor greci, care căutau moartea în speranța gloriei eterne, deși miturile ne arată câteva exemple care ies în evidență. În Legendele Olimpului, Heracle, orbit de nebunie de către mama sa vitregă, Hera, și-a ucis, într-un singur act de furie, toți copiii pe care îi avea cu Megara. Regele Oedip și-a scos ochii. Medeea și-a ucis ambii copii din gelozie pe Iason. Soția lui Minos, Pesiphae, este dusă la limtia nebuniei de către Poseidon, făcând-o să se împerecheze cu un taur, apoi dând naștere monstrului numit Minotaur.
Iisus trimite demonii îndrăcitului în porci.
Noul Testament este primul care zugrăvește în mentalul colectiv ideea că diavolii trebuie să fie responsabili de nebunia omului.  Într-una din călătoriile sale misionare, Iisus întâlnește un demonizat pe malul Gadarei. Acesta nu putea fi nicicum ținut captiv fiindcă rupea lanțurile cu care era legat. Iisus exorcizează o legiune de draci din el și o trimite în porcii care mâncau alături. Porcii s-au sinucis. Iisus a pus accentul pe compasiunea față de handicapații psihic în Matei, cap. 5, v. 22: „cine va zice fratelui său: nebunule, vrednic va fi de Gheena focului.”
În Faptele Apostolilor, capitolul 19, aflăm de niște impostori care se dădeau drept exorciști. Fiii lui Sceva încercau să scoată draci în Numele lui Iisus și a lui Pavel, dar au fost bătuți de demonizat pe motiv că nu aveau autoritatea să exorcizeze. Mai târziu, în Evul Mediu, preoții invocau acest episod biblic când vizitau bolnavii psihic, pentru a-și întări poziția și autoritatea în societate.
Demult, nebunii erau
considerați pur și simplu „diferiți”.
Odată cu venirea ciumei, vracii și pseudo-medicii au început să se îndepărteze de ideea că bolile ar avea origine spirituală. Pe de altă parte, în Biserică, nebunia începea să fie considerată un dar, că sfinții ar putea comunica cu Dumnezeu în acest fel. Au început să fie considerați profeți toți cei care sufereau de o boală psihică, iar acest lucru a avut un avantaj: bolnavii nu erau marginalizați, erau acceptați în comunitate și li se cerea sfatul deoarece „vedeau lucrurile din alt unghi”. Nu a durat mult până nebunia a fost din nou marginalizată. Interesant este faptul că morții erau trimiși în cimitirul de la marginea satului, leproșii, în peșteri, iar nebunii, departe, să rătăcească între sate. Mai aproape erau morții de societate decât bolnavii.
Cap frenologic
Studiul nebuniei într-un mod rudimentar a început odată cu frenologia. Această pseudo-știință susținea că fiecare zonă a creierului are o anumită funcție (ceea ce este adevărat), însă a eșuat să identitfice funcțiile respective și să facă o delimitare corectă a zonelor. Pe deasupra, susținea că personalitatea este dată de forma craniului: cineva cu fruntea mare va avea un caracter flegmatic, una cu fruntea mică, sangvinic etc. Persoanele cu probleme psihice erau legate fedeleș și scufundate încet în apă, aproape până la înec, „să se trezească în ele instinctul supraviețuirii”. Pentru operațiile pe creier, se folosea un tranchilizant barbar: pacientul era legat de scaun, capul îi era strâns între menghine, cu o pungă de gheață pe creștet, care îi amorțea scalpul. Oricât de bune ar fi fost intențiile lor, rezultatul nu a fost unul acceptabil, iar scepticismul cu privire la știință se adâncea.
Sigmunt Freud,
părintele psihanalizei
Abia de la Sigmund Freud, psihopatologia devine obiect (serios) de studiu medical, iar nebunia este instituționalizată, apare ospiciul. Debilii mintal care aveau un comportament violent erau puși în cămăși de forță. Oricât de mult și-ar fi dorit psihiatrii acelor vremuri să îi vindece pe pacienți, numărul lor a făcut ospiciul neîncăpător: 14.000 după nu mai mult de cinci ani și nu erau admiși decât cei ale căror familii își permiteau să plătească un tratament. Și metodele atunci folosite pentru tratarea pacienților sunt considerate azi barbare.
Naziștii au făcut experimente oculte.
O vreme s-a considerat că nebunia este lipsa moralității. Acest lucru nu este adevărat, mai inumani au fost medicii naziștii decât puteau fi vreodată handicapații psihic, în frunte cu doctorul Josef Mengele. Se făceau operații pe creier, pe viu, oamenilor sănătoși, pentru studierea lobilor cerebrali. Chiar și astăzi se dispută moralitatea folosirii informațiilor obținute de doctorul Mengele, dacă ar trebui sau nu folosite în medicină, iar poate cel mai rău lucru este că datele naziștilor sunt exacte.
I se făcea reclamă Thorazinului
Douăzeci de ani mai târziu, ca și cum holocaustul n-ar fi existat, gospodinele din SUA puteau cumpăra de la aprozar medicamente cu efect psihotrop, ca să poată dormi mai bine. A apărut Serax. A apărut și Thorazine, pentru probleme psihice cronice.
În anul 2014, John O'Keefe, psiholog, a luat Premiu Nobel în calitate de om al medicinii, dar percepția publicului despre subiect a rămas la experimentele naziste.
În prezent, nebunia este ba tabuizată, ba o glumă, ba o încurajare că trebuie să fii nebun ca să fii original. Însă acțiunile haotice sau absurde ale tinerilor nu ar trebui încurajate fiindcă nu acolo se găsește tot ce este personal despre personalitate.
Handicapații psihic sunt cea mai marginalizată minoritate
Voi, cititorilor (și eu), vă aflați în lobul frontal al encefalului pe care îl aveți, lob nu mai mare decât o nucă și responsabil cu luciditatea, funcții cognitive și introspecție sau tot ce ne diferențiază de primate.
Căderile nervoase sunt
des întâlnite la geniile în artă.
Imaginați-vă că vezica biliară vă devine leneșă și produce mai puțin acid pentru digestie. O vezică biliară leneșă nu este considerată o rușine, însă persoanele cu dizabilități psihice sunt stigmatizate și ridiculizate deoarece creierul lor „leneș” nu le mai produce destulă serotonină, dopamină, feniletilamină etc.
Nu că n-ar exista metode de măsurare a gradului de handicap psihic, nu se dorește să se știe cât de gravă este boala, tocmai pentru a se menține tabuizarea. În acest fel, fără un contact social normal, simptomele se înrăutățesc. Chiar dacă e vorba de o simplă și temporară depresie sau deficit de atenție, oamenii se feresc de cei în cauză, „toți sunt o apă și-un pământ”.
Bolnavii psihic ajung să moară înconjurați de străini, cu tot felul de ustensile medicale în jurul lor, speriați și cu o calitate a vieții foarte joasă. Fiindcă nu au credibilitate, nu pot milita pentru propriile drepturi.
Din nefericire, încă se crede că autismul și alte boli psihice (cu sau fără substrat genetic) sunt o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele părinților, deși nu există nicio dovadă plauzibilă în acest sens.
Copil bolnav de cretinism
Cauzele bolilor psihice nu vin numai de la encefal. De pildă, funcționarea anormală a glandei tiroide, care secretă iod, duce la boala numită cretinism, întârziind dezvoltarea fizică și psihică. Și nu numai funcționarea anormală a glandei tiroide poate duce la cretinism; la copii, dacă în alimentația lor nu se află iod (nuci, sare iodată ș.a.), deficiența aceasta duce la aceleași simptome.
În miturile urbane, persoanele cu dizabilități psihice sunt considerate periculoase pentru cei din jurul lor, se crede că sunt ucigași înnăscuți, (și) de aceea se evită contactul cu ele. Unul dintre filmele care a abordat greșit problema psihopatiei este Psycho a lui Hitchcock, personajul principal, Norman Bates, nu era un psihopat, ci avea un alt diagnostic, unul legat de tulburări de personalitate. În schimb, Patrick Bateman a lui Christian Bale este cu adevărat un psihopat.
Ucigaș nu este sinonim cu nebun
Când vedem la televizor că un om a ucis cu sânge rece douăzeci de copii de grădiniță, automat îl punem în categoria oamenilor nebuni. Ne este greu să acceptăm că astfel de persoane ar putea fi ca fiecare dintre noi. În fapt, cei mai mulți ucigași nu sunt nebuni, percepția nu le este alterată, nu au boli neurodegenerative (nu le moare creierul), nu au halucinații vizuale sau auditive. Puține sunt persoanele care comit crime „pentru că vocile le-au spus”.
Dușul n-a mai fost la fel după Hitchcock.
Dacă ar știi sigur că nu există nicio pedeapsă, arată studiile, una din trei persoane ar comite o dată în viață crimă din impulsivitate respectiv una din șase persoane, crimă cu premeditare. Nu departe suntem de vremurile în care a omorî cu sabia era considerată o activitate ca oricare alta, au trecut doar abia câteva sute de ani. Așadar, ucigașii sunt rareori nebuni cu adevărat, cei mai mulți au acționat împinși de o combinație de plictiseală, depresie și lipsa remușcărilor.
J. Holmes, un psihopat nebănuit
Psihopații și sociopații nu sunt „nebuni” medical, ei sunt mai aproape de teribiliștii („nebunii”) care fac lucruri periculoase ca să simtă că trăiesc decât de schizofrenici. „Boala” lor nu îi face nebuni, ei nu vor susține că trăiesc pe Marte sau că suntem în anul 100 î.e.n., sunt foarte calculați și înrădăcinați în realitate, ei au o problemă majoră de personalitate, sunt „prădători”. Pe scara lor valorică, ei se află-n vârful piramidei trofice, iar noi, toți cei aflați dedesubt, suntem buni de vânat.
Pe canapeaua psihoterapeutului...
În schimb, psihiatrii spun că sunt câteva semne prin care viitorii ucigași pot fi recunoscuți din fragedă copilărie: niște crezuri stranii, nerealiste, cu baza într-o gândire magică. Unii aleg să creadă că pot citi mințile celorlalți, că pot prezice viitorul sau că ceea ce visează se și întâmplă, iar asta i-ar face superiori.
Nu credeți că mulți dintre noi suntem capabili de crimă? Oare dacă ați fi sărac lipit, ați avea cancer în fază terminală și v-ar promite un șeic (pe bune) două milioane de euro pentru familie ca să vă aruncați în aer într-o piață aglomerată, n-ați face-o? Sau de câte ori pe zi v-ați ucide șeful, din pură impulsivitate, pe gratis, dacă ați știi că nu există consecințe?
Cum apare și funcționează nebunia, în general
Deși sunt încă foarte multe întrebări cu privire la origine, declanșare și continuitatea bolilor psihice, general vorbind, s-au identificat două cauze majore pentru nebunie: predispoziția genetică și mediul. În cazul predispoziției genetice, este destul de limpede: copiii se nasc cu autism, cu retard psihic din cauza unor erori la copierea cromozomilor, erori care se trasmit și la urmași.
Suferința psihică este la fel de reală
și dureroasă precum suferința fizică.
Sunt persoane, însă, care au predispoziție genetică de 1% pentru schizofrenie, nu s-au născut cu nicio boală neurologică, dar care, din cauza abuzului de droguri, cresc aceste cifre până la declanșarea bolii. Este plin Youtube de mărturii ale unor tineri care au făcut o supradoză de LSD sau ciuperci șamanice și au declanșat schizofrenia. Drogurile au efect de amplificare a tot ceea ce înseamnă funcționare cerebrală, inclusiv a predispoziției pentru boli psihice. Cei care citesc cărți scad acest risc respectiv riscul de boli neurodegenerative precum demența.
Autoportretele unui artist
sub influența LSD-ului: percepția este alterată.
LSD-ul, foarte popular în anii șaizeci în rândul tinerilor din Love generation, are efecte asemănătoare cu schizofrenia, halucinații auditive și vizuale însoțite de sentimente puternice extaz (la început) și teamă (în cele din urmă). La supradoză, unele efecte pot fi permanente. Și da, nebunii au trăiri asemănătoare cu consumatorii de droguri, doar că nebunia celor din urmă este temporară, atâta cât durează efectul stimulentului sau halucinogenului. Sarea de baie are efecte ca OCD, etnobotanicele îi pot face catatonici pe consumatori, heroina ca maniaco-depresivii (extazuri până la orgasme involuntare urmate de adânci sentimente de vinovăție care îl fac pe consumator să mai ia o doză, să uite), iar LSD-ul simulează cu adevărat schizofrenia, cu toate extazurile și anxietățile sale de pe urmă. Acestea fiind subliniate, vă puteți face mai ușor o imagine despre ce înseamnă o boală psihică. Ne putem întreba de ce societatea urăște atât de mult nebunii, dar iubește nebunia și devine dependentă de ea.
Traumele pot duce la depresie.
O altă caracteristică a mediului este amprenta lăsată, trauma. Cuvântul traumă vine din nemțescul träumen, care înseamnă vis. Rădăcina cuvântului se păstrează și în partea germanică a limbii engleze (englezii au fost și romanizați), anume, draumen devenit dream. Se crede că visele au apărut ca o nevoie de supraviețuire, omul primitiv visa noaptea metode noi de a vâna sau unde a ascuns hrana despre care a uitat peste iarnă. Visele sunt o „supapă de evacuare”, ceva vital pentru psihic. Deoarece nu mai mergem la vânat, visele lui Homo Sapiens Sapiens sunt despre rezolvarea unui conflict emoțional, o avertizare despre o răutate subtilă din partea celor din jur care i-a scăpat de la conștientizare pe timpul zilei etc. Visele au același scop, pentru a ne ajuta să supraviețuim, însă s-au „reprofilat”.
Visele omului primitiv
n-au fost atât de distractive.
Creierul este o mașinărie de supraviețuit, ne-a ajutat să fim inventivi. Într-o explicație simplistă (și rudimentară), dacă ne convingem pe noi înșine că e vital să învățăm să cântăm la pian, învățăm la fel de ușor ca un copil de șapte ani, orice vârstă am avea. Ne convingem pe noi înșine că nu e vital să învățăm franceza, iar Ministerul Învățământului realizează că nimeni nu mai știe franceză încât să predea. Mergem în Japonia, nu facem diferența între suc de mere și clor de rufe, într-o lună de zile învățăm japoneza din nevoia de supraviețuire.
Cu cât cântăm mai mult la pian, calea neuronală pentru a da comandă degetelor la timpul potrivit devine tot mai scurtă. În termeni de plasticitate, se numește cale bătătorită. Dacă în locul cântatului la pian puneți o traumă, procesul devine simplu: trauma se adâncește tot mai tare, pe măsură ce calea neuronală devine tot mai bătătorită. Visul aduce uneori în fața ochilor noștri persoane dragi demult decedate, ne arată că îi omorâm pe cei pe care-i urâm etc, pentru a atenua trauma, tocmai din acel instinct de conservare. Așadar, mediul poate provoca traume care pot duce la schimbări majore și grave de personalitate precum multipla personalitate.
Simțiți că vă ieșiți din minți? Semn foarte bun.
S-ar putea să nu înnebuniți: nebunia vine pe nesimțite.
Niciodată nebunia nu va veni neînsoțită de „semne”: amnezie, tremurături, bipolaritate, crezuri magice, paranoia, neliniște, pierderi de cunoștință etc. Ca să vă faceți o imagine, o bolnavă de schizofrenie povestea într-o emisiune TV că atunci când i s-a declanșat boala, a auzit din senin că o bombă atomică i-a explodat în craniu și că o mie de oameni tăbărăsc asupra ei și o împung, iar ea a simțit fiecare împunsătură în parte. A doua zi, niciun semn, până când simptomele s-au instalat permanent timp de șase luni, tremura involuntar, avea episoade etc. Ea mai mulțumea producătorilor de medicamente care o ajută să aibă o viață normală în familie și societate. La aceeași emisiune s-a spus că dacă ar fi trăit în 1936, i se făcea lobotomie, două ace înfipte prin orbite în creier.
Și noi suntem nebuni
Suntem limitați de percepție. Sigur că nebunia este greu să se vadă ea pe ea însăși! Studenții la psihologie, după mult studiu, ajung să creadă adeseori că suferă de boli psihice și își caută diagnosticul în Dicționarul Bolilor Psihice, pe când tot ce vor găsi va fi diagnosticul de ipohondrie sau anxietate și nimic altceva din ce bănuiau că au.
Tabuizările fac mai mult rău decât bine.
Nebunia a făcut dintotdeauna parte din civilizație și orice lucru, pentru a fi înțeles, mai întâi a fost marginalizat, iar când e integrat, din păcate, e integrat numai științific: medicii se uită la pacienții lor ca la un pachet de organe, nu la persoane. O definiție populistă a nebuniei este: să faci același lucru și să te aștepți la un rezultat diferit. Dacă noi continuăm marginalizarea și tabuizarea nebunilor, cine este nebunul care crede că fenomenul va dispărea de la sine?

------------------------------------------------------------------------------------------------------
Termenii medicali nu sunt folosiți pentru defăimare, inclusiv „nebun” nu este folosit peiorativ.

luni, 4 aprilie 2016

Cum scriu și cum nu scriu un articol

E dovedit că fumatul ajută la scris.
Despre pălărie nu putem spune același lucru.
Scrisul vine scriind așa cum pofta vine mâncând. Aici, totul se învață prin exercițiu și, după un timp, condeiul prinde un stil personal. Nu există copii-minune în istorie, literatură și publicistică. Cât timp am lucrat la ziar, între ziariști era o vorbă: la redacție nu vii să înveți cum să scrii, ci cum să nu scrii.
Întotdeauna am considerat că muzicianul se poate ascunde mai lesne în spatele sunetelor decât scriitorul/ publicistul în spatele cuvintelor: reflectă foarte mult din autor. Cuvintele au personalitate. Spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești, este un vechi proverb. Prietenii îi alegem după personalitate. Așadar, imediat ce degetele alunecă pe butoanele tastaturii sau penița pe foaie, vrând-nevrând (mai mult nevrând), e un act de destăinuire. Cu ce cuvinte vă însoțiți?
Subiectul
Când alegeți subiectul, alegeți ceva care vă preocupă, dar fiți altruiști! Dacă vreți să scrieți numai pentru voi înșivă, nu aveți nevoie de cititori, așadar ar fi bine să păstrați tot ce scrieți în sertarul de la noptieră. Dacă scrieți pentru o revistă științifică, puteți folosi un discurs rece, dar dacă scrieți pentru un ziar sau pe un blog, cel mai bine ar fi „să se simtă” că materialul a fost scris de o ființă umană: cu tristeți, îndoieli și bucurii. Obiectivitate pură nu există, faceți-l pe cititor să se întrebe împreună cu dvs. care a fost cursul acțiunii etc.
Oare ce subiect să aleg?
În această eră a vitezei, în care oamenii au nenumărate probleme de rezolvat, bucurați-vă dacă vă acordă 5 minute din timpul lor. Să scrieți numai pentru voi înșivă, alungă cititorii, nu îi adună. Alegeți un subiect care să atragă, ce ați vrea să citiți chiar voi înșivă. Formați-vă simțul audienței, ca și cum în spatele monitorului dvs. se află o mulțime căreia nu îi place să îi irosiți timpul.
Câteva din lucrurile care au relevanță pentru public: relatările și opiniile despre un eveniment actual de impact, lărgirea compasiunii publicului (și) către un grup marginalizat, curiozități din lumea largă, opinie despre un fenomen cultural, social, economic etc, dragostea de înțelepciune (filo-sofia), sfaturi practice, subiecte tabu, atacuri la adresa Sistemului etc.
Atitudinea
Discursul pe care îl adoptați definește atitudinea față de subiect. Așa cum spuneam mai sus, cuvintele au personalitate. Nu e totuna dacă scrieți pisica mea e frumoasă sau mica mea felină are un aspect sănătos și îngrijit. În prima situație, vorbiți de pisica pe care o iubiți, în a doua, faceți reclamă la Kittykat. Sau: mă doare stomacul vs. mă doare stomăcelul. Dacă cea din urmă nu e replica unui copil de șapte ani în textul dvs. și e chiar o lamentare personală, puteți cădea în ridicol.
Antoniu știe retorică.
(click pe imagine)
Orice articol trebuie să aibă o armonie între ethos, pathos și logos. Prin ethos se încearcă o câștigare a încrederii cititorului, că vorbitorul ar fi o persoană autorizată sau morală prin subiectul ales, atitudinea sa față de subiect și de ce abordarea lui e etică. Pathosul apelează la empatie, transmite emoții. Logosul trasmite informații, apelează la logică și deducție. Într-un material bine scris, niciuna nu trebuie să o sufoce pe cealaltă.
Să nu încercați să îi dați nimănui lecții. Dacă oferiți atât informații noi cât și sfaturi, este optim să păreți că ați descoperit dvs. recent lucrurile despre care scrieți și că doriți să le împărtășiți din nevoia umană de comunicare sau să pară niște curiozități. De aceea nu mi-a plăcut niciodată emisiunea lui Teo, că le face pe mătușici să se creadă filozoafele satului, cu ea în frunte, în măsură să le dea lecții celor din jur, fără să se uite în propria viață.
Aristotel, autorul Retoricii
Păstrați-vă vocea pe toată întinderea textului, să nu o schimbați (și nici să n-o pierdeți), ca nu cumva să vă contraziceți și să păreți bipolar. Puteți fi brusc autoironic, pentru câteva momente, însă niciodată să nu vă bateți joc de propriul material devenind altceva decât ați intenționat să transmiteți inițial. Exemplu: regret trecerea fulgerătoare în neființă a maestrului Popescu, de-ați fi văzut ce nașpa îi stătea cu fața-ntinsă pe asfalt...
Atitudinea, adică discursul exprimat cu o voce, este mesajul materialului. Cititorilor experimentați le displac autorii care scriu despre ei înșiși cât de rotunzi sunt. Să rămână în afara textului: narcisismul, egolatria, rasismul, protocronismul, prozelitismul etc. deoarece riscați să vă pierdeți credibilitatea (ethos) pe parcursul lucrării.
Desfășurarea
Titlul este cel mai important și concentrat lucru din tot materialul. Trebuie să fie cât mai scurt, să definească subiectul sau cea mai importantă informație din articol.
Întotdeauna să începeți cu cel mai important lucru despre care scrieți, pe scurt. Primele două fraze să cuprindă tot ce aveți de spus sau despre ce e vorba în text. Restul e relatarea pe larg.
Ideile vor fi grupate în funcție de relevanța lor, de la general spre particular, de la important la mai puțin important, iar când nu mai aveți nimic important de spus, nici măcar un detaliu, știți că ați ajuns la sfârșitul penultimului paragraf, căci în ultimul ar fi bine să trageți o concluzie.
Clark Kent n-a făcut față scrisului.
De exemplu, de la general la particular, la sfârșitul unui paragraf ați ajuns la un detaliu care e mai complex și merită atenție în mod aparte. I-ați putea dedica o secțiune separată, cu subtitlu.
Digerabil
Întrebați-vă constant dacă ceea ce vreți să spuneți trebuie exprimat printr-o alăturare de imagini sau pur și simplu spus așa cum este. „Teoria pură”, adică multe informații adunate laolaltă fără nicio metaforă, o imagine sau o pauză... este foarte greu de digerat.
Probabil că aveți un mare bagaj de cunoștințe, însă trebuie puse pe foaie într-un mod ușor de înțeles și citit, cu un limbaj pentru toți. A scrie un articol nu este o provocare de a arăta lumii inteligența. Scriind, slujiți cititorul, după binecunoscutul proverb biblic: cine vrea să fie mare, să fie slujitorul tuturor.
Suprindeți plăcut cititorul prin întoarceri neașteptate de situație. Exemplu: „Viața noastră va lua sfârșit, vom muri, iar asta ne face pe noi cei norocoși. Fiindcă ne-am născut și trăim.” (R. Dawkins)
Ca să fie și mai digerabil materialul, puteți folosi poze și note de subsol. Este bine să nu lăsați un material fără poză și e recomandat să folosiți poze în care sunt oameni.
Nu-uri
Nu vă avântați în subiecte care nu sunt pe puterile voastre sau pe care nu le înțelegeți pe deplin, doar pentru a părea mai rotunzi sau mai deștepți. Iar când scrieți despre ceva cunoscut, să nu bateți apa-n piuă, nu diluați textul. Nu toate materialele trebuie să aibă aceeași întindere, interesul cititorului trebuie să rămână constant. Mai bine un material mai scurt, fără să bateți câmpii, decât unul mai lung, diluat, care obosește omul.
„Unde am rămas?”
Nu vă pierdeți claritatea! Evitați verbiajele și alambicările. Aici Mircea Dinescu ne dă exemplu negativ, deși are mulți ani în presă, pe la jumătatea frazei suntem pierduți: „Rezistența din munți a țăranului român a coborît la șes călare pe nerușinarea deșelată a lui Victor Ponta, care, drept răsplată că i-a bătut și i-a tăvălit prin smîrcurile cu stuh pe sătenii care n-au acceptat să li se otrăvească fîntînile, să li se spurce fîneața și să li se scuipe-n coliva morților, a primit în sfîrșit aprobarea pentru un nou plagiat, adică să sugă și el vrejul marelui licurici, morfolit odinioară de Traian Băsescu.” (Cațavencii, 22 oct. 2013)
 Să nu uitați că scrieți text, așadar blocul de text ar trebui împărțit în paragrafe și-n secțiuni, ca ochiul cititorului „să se odihnească” pe pagină. Scriind text, înseamnă că trebuie să scrieți corect gramatical, cu diacritice.
Să nu vă înșelați cititorii. Dacă le spuneți în titlu un lucru, materialul trebuie să ofere ce ați promis. Și să nu scrieți tot ce vă trece prin minte, chiar dacă e în aceeași voce cu materialul. Exemplu: „De ce suntem fraieri când iubim? Aceasta poate fi o întrebare retorică…” (emmazeicescu.ro)
Apoi, după ce ați terminat de scris, lăsați materialul „la dospit” câteva ore sau cereți-i o părere unui prieten înainte de a-l publica. Eu așa fac.

duminică, 3 aprilie 2016

Câteva cuvinte despre eschivare

E o risipă să petreci dacă știi că nu ai nimic real de sărbătorit.
Ne trăim viețile ca și cum n-am fi niciodată acasă pe pământ, ca și cum ar trebui întotdeauna să fim în altă parte, nu unde ne aflăm și de aceea ne gândim prea puțin la consecințe, pentru generațiile următoare, la urma urmei ne spunem că Pământul nu e casa noastră.
După ce ne deconstruim fericirea simplă a copilăriei și-o facem țăndări cu plăceri de care nu avem nevoie, doar ca să ne simțim integrați, parte a unui colectiv, apare o oboseală, am depus un mare efort să ne forțăm să ne placă anumite lucruri, deși, de la bun început știm că a le experimenta nu ne va face să le și placem.
Sentimentul de conexiune cu ce e în jur nu vine de acolo. O conexiune este ceva abstract, nu poate fi împăcat cu dorințele și nevoile pentru lucrurile materiale din jurul nostru. Poate adevăratul scop al vieții este să pierdem frumos vremea lângă cei dragi și toată pompa lumii nu-i decât o complicație, o iluzie că ar exista ceva mai măreț de atât. Între timp, facem o școală împinși de curiozitatea despre lume, muncim din hărnicie și încercăm să ducem fiecare zi mai departe până în ceasul morții.
Am fost aproape de moarte de mai multe ori. De fiecare dată când m-am trezit, am știut: iubeam prea puțin. Mă temeam că dacă voi arăta vreodată mai multă dragoste pentru oricare din lucrurile pentru care o înăbușeam, voi părea ridicol. Vreau să cred că nu sunt singurul.
Poate această alergare nu-i decât ratarea pe care refuzăm să o privim în ochi că din dorințele pe care ni le-am inventat noi înșine, nu e nimic de valoare, adică nimic simplu și toată zbaterea asta de a fi moderni d.p.d.v. social nu-i altceva decât efortul uriaș de a integra în noi înșine ceva artificial încercând să-i dăm un iz natural. E ca și cum mi-aș pune un piercing în creier așteptând să se prefacă nu într-o infecție, ci într-un neuron fashionable (n.r. la modă), udându-l zi de zi cu serotonină, să prindă rădăcini acolo.
Veșnic preocupați, bolborosim cu orele în capul nostru, zi de zi, deconectându-ne de la realitate, asemeni celor din jur, că nu ne mai pasă de realitate, în loc să lăsăm mintea să nu mai gândească nimic, să se odihnească în prezent. Continuând să facem lucruri pe care nu vrem să le facem, întărim zgrunțul care ne fură seninătatea, hrănim câinele cel mai turbat din grădina zoologică a minții.
Mi-e tot mai ușor să văd că sursa singurătății mele nu e unicitatea mea în lume, individuația, ci faptul că am renunțat demult să mai depun efort în a impresiona oamenii pe care nu-i plac făcând lucruri care nu-mi plac și nu-mi satisfac nicio nevoie. Am obosit, dar lumea pare foarte alertă în jurul meu, preocupată să continue cu deșertăciunea, or eu nu fac parte din colectiv. N-am cu cine să fac schimb de vicii, nu că n-aș avea vicii, ci nimeni nu le are pe ale mele. De pildă, unul din viciile mele e teama și aștept ca schimbând teama mea cu cineva, să se anuleze reciproc.
Am cunoscut foarte mulți oameni care au pus eforturi imense în lucruri în care nu credeau, ci voiau să fie ca alții. Odată am cunoscut pe cineva căruia părinții îi cumpărau tot ce voia, iar el voia să fie muzician, visând la glorie. Își cumpăra piane scumpe, avea acasă zeci de instrumente de marcă, dar de cântat, nu știa cânta la ele, își lăsa mâna pe clape precum ciocanul pe nicovală. La 30 de ani s-a sinucis. El era bun la matematică și a scris în biletul de adio că a pierdut trenul unei cariere de matematician cu lucruri la care nu se pricepea, nu credea-n ele și nu îi ofereau plăcere. Viața lui fusese o mare minciună, voia glorie, nu putea pune pasiune fiindcă toate instinctele îi spuneau că-i afon, dar el nu le dădea ascultare până când vocea lor nu a mai putut fi ignorată. Se eschivase în cel mai trist mod posibil.
Nu vă mai pierdeți timpul cu lucruri pe care nu vreți să le faceți sau în care nu credeți cu adevărat. Viața e prea scurtă. Faceți numai ce faceți cu drag sau schimbați mediul, aer proaspăt. Nu vă temeți să fiți rebeli fără cauză, temeți-vă să nu deveniți rebeli fără pauză. Nefericiții au nevoie de cauze și de lideri.