marți, 27 septembrie 2016

Noi, perșii


În epoca lui Pericle (cond. 443-429 î.e.n.), artele au înflorit deoarece au avut sprijin politic. Epoca a devenit cunoscută ca Epoca de aur. Pentru a celebra victoria grecilor împotriva perșilor lui Xerxes la Salamina, bătălie în care tatăl său, Xantipos, a fost erou, Pericle a comandat o piesă care să arate superioritatea grecilor asupra perșilor. Eschil a acceptat comanda pentru o anumită sumă și a scris o piesă de teatru în care descrie căderea unei civilizații și subliniază faptul că perșii au pierdut deoarece se lăsau pradă egolatriei, a râvnei după lux și dezmățului, pe când grecii erau prezentați ca fiind cumpătați. Azi, noi, europenii, suntem ca perșii de odinioară.

Sfârșitul unei lumi
Nu trebuie să fii un specialist în umanism să vezi limpede: ceva e în neregulă cu lumea asta. Semnele sfârșitului unei lumi sunt: răsturnarea valorilor, ruperea contactului cu trecutul istoric, credința că Sinele este centrul universului, golul spiritual (plictisul modernității) și nevoia urgentă de a crea o utopie. Cea din urmă începe să se contureze, acel „acum ori niciodată” din imnul României duce întotdeauna la conflicte majore.
Răsturnarea valorilor e evidentă: oamenii de nimic ajung vedete de televiziune, modelul de femeie e prostituata sexy, de bărbat, adolescentinul (la orice vârstă) bănos; familia disfuncțională e dată exemplu de independență și deschidere spre nou. Ruperea contactului cu trecutul istoric șterge sentimentul identității, al apartenenței, creează o amnezie socială, or nimeni nu se poate (re)inventa peste noapte. Credința că Eul este centrul universului izvorăște din iubirea de sine și din egolatrie care, dacă intră în combinație cu perfecționismul, creează sociopatie. Golul spiritual este o criză a conștientului colectiv, dar nu este o doar o fază de-a Ecleziastului fiindcă nu e plină de înțelepciune.

Rău necesar
Și prea mult bine poate fi monstruos.
Se promovează tot mai mult ideea că, fiind un consumerist, poți evita durerea vieții, însă acest lucru nu rămâne fără urmări pe termen scurt (devii prostuț) și pe termen lung (rămâi fără resurse). Răul e necesar pentru maturizarea spirituală a fiecăruia. Nu e bine ca totul să fie Yin. Înțelepciunea vieții nu vine din răsfățuri și plenitudine.
Nimic nu face mai nepregătit pentru viață un copil decât binele din abundență, or așa încearcă școala să educe acum. În clasa întâi, eu spălam vasele, îmi făceam pantofii cu cremă și-mi pregăteam uniforma pentru a doua zi, uneori trebuia s-o curăț. La școală, știam că nu e bine să mănânc mai repede de ora 10.00, că mi se va face foame până ajung acasă. Copiii sunt ținuți în puf acum și au rezultate tot mai slabe la învățătură. Acum, în clasa a treia, se desenează pokemoni și se urmărește dezvoltarea unor inteligențe care nu pot fi folosite în viața reală sau nu li se solicită și acea inteligență.
Îmbuibați de bine, viitorii adolescenți se laudă pe rețelele de socializare că și-au început viața sexuală. Nu e normal să fie cluburile pline de puberi sau băieț(e)ii să se uite-n oglindă și să întrebe: oglindă, oglinjoară... Pentru că le plac îngerașii, părinții vor ca odraselele lor să rămână veșnic copii așa cum, într-o comparație liberă, din cauza cererii foarte mari, s-a alterat codul genetic al unor rase de câini astfel încât să rămână veșnic pui. Fiecare vârstă are frumusețea ei.
E vremea lui Pară-Mălăiață, a comodității împinse în lene. Pe când viitorul a ajuns o resursă de exploatat pentru capitalism (tehnologia viitorului, cum i se face reclamă), adică știința să fie ținută în lesă, egoul a devenit valută în democrație. Acestor vremuri le lipsește bărbăția, e prost asociată cu violența, dar adevărata bărbăție nu are nimic de a face cu asta. Când masculinitatea e efeminată, de bună seamă, dictonul epocii se adeverește: se poate trăi și fără bărbați. Pe nesimțite, bărbatul contemporan se transformă-n oglindă bună de aninat în cui și pare să îi placă acest rol.
Se văd limpede tendințele acestea când mergem să ne cumpărăm haine, trebuie să cauți acul în carul cu fân dacă vrei pantaloni fără talie joasă. Dintr-o sursă de înțelepciune, asprimea vieții (răul necesar) a ajuns emblematică pentru modestie, etichetată ca sărăcie și jeg.

Urmașii perșilor pun mâinile pe arme de la vârste fragede.
Forța musulmană
Dacă noi dormim comod pe o ureche și suntem ca perșii, perșii sunt acum ca grecii. Religia musulmană își adună adepții sub rigorile islamului, le disciplinează viețile personale și le oferă un scop în viață. Postul practicat cu strictețe (pentru Allah, spune Coranul, în timpul postului, mirosul gurii nemâncate e de o mie de ori mai plăcut decât un câmp cu flori), frăția musulmană și autoritatea imamului conferă o disciplină pe care Occidentul a pierdut-o.
Ne aflăm din nou sub presiunea musulmanilor, se întâmplă atentate în fiecare săptămână. Acesta e un somn al rațiunii noastre, iar generații întregi de copii sunt antrenate să folosească arma. Peste 10 ani, acei copii vor fi soldați jihadiști. Extremiștii s-au prins și ei că artele pot fi folosite în marketing, fac filmulețe artistice pentru recrutarea soldaților, chiar cu mesaje în limba engleză, să aibă impact global.
Filozofia era cea care îi unea pe greci în democrație, astăzi pe noi nu ne mai unește decât consumerismul: nici religia creștină, nici cultura europeană fiindcă lumea nu mai dă doi bani pe cultură, nici limba pe care o deformăm cu americanisme, nici patriotismul. Dar pe perși îi unesc toate astea, iar modul nostru de viață ne prinde în ițele unei tragedii, căci pericolul începe de la faptul că toată cultura europeană devine marginală în lume, alta luându-i locul. Și parcă o iluzie generală ne prinde pe toți, anume că putem trăi în democrația inventată de greci fără să aibă în inima ei ceea ce grecii au pus: cultura. Nu, nu există democrație fără cultură.

P.S. Vă plac covoarele persane?

joi, 22 septembrie 2016

Comic involuntar! Traian Dobrinescu: „Femeia avea de toate înăuntru”


Prima pagină din cartea lui Dobrinescu
(faceți click pentru a mări)

În urmă cu câteva luni, la Oradea, Traian Dobrinescu își lansa cartea Nu te opri, nu te întoarce. Nu am cumpărat-o, dar am primit gratuit un exemplar din Cei morți înainte de moarte, Editura Aius, 2013. Pe copertă scrie că e un roman, dar pentru cine are câteva lecturi la activ (iar domnul Dobrinescu nu îi este prieten în șleahta scriitoricească), sigur e un caraghioslâc. Iar de vină nu e povestea romanului, vinovat e autorul. Nici titlul nu e bun pentru secolul XXI, e ca-n Evaghelia după Matei, cap. 8, v. 22.
Corectură pe prima pagină imaginați-vă ce se află pe celelalte 315 pagini! de sus în jos și de la stânga la dreapta (vezi imaginea alăturată):

  • puțini vor avea privilegiul să afle adevărul

o   Un căutător al adevărului, carevasăzică, are privilegiul de a-l găsi. Câtă înțelepciune în asta! Eu aș fi folosit cuvântul prilejul.

  • se zvonea despre o femeie adusă în oraș și păzită cu mare grijă

o   Ceva se zvonea despre cineva. Atât? Suntem în ceață. Oare enunțului nu îi lipsește ceva? Rescriu enunțul: „Se zvonea CĂ o femeie a fost adusă, cu trei luni în urmă, în oraș, și CĂ e păzită cu mare grijă”. Iar când se folosește DESPRE, trebuie să se cunoască subiectul conversației. „Se zvonea despre Maria” și nu „se zvonea despre cineva (o femeie)”. Ceva se zvonea despre cineva... Imprecis despre imprecis. Cândva se zvonea că undeva, cineva... și atât.

  • alții erau de părere

o   Nu seamănă a proză. „Alții erau de părere”... E ca și cum un reporter relatează o faptă, iar opinia localnicilor este că femeia instigase la revoltă. Corect ar fi „alții credeau” sau „alții au auzit zvonuri că”. Și cum puteau avea păreri despre ea, din moment ce nu știau aproape nimic despre... ea? „Un adevărat mister s-a urzit în jurul ei” scrie mai sus cu un rând. Ei aveau păreri despre lucruri misterioase, pe care nu le cunoșteau încă!

  • pretindeau a ști

o   Infinitivul e de evitat în interiorul enunțurilor, dar asta nu-i o regulă, desigur, pentru cine nu ține la muzicalitatea limbii române. La fel de corect e și perfectul simplu. Știuși asta?

  • începuse să facă publice obiceiuri

o   Unii au obiceiul de a se scărpina cu dosul palmei. Dacă este cineva care „face public obiceiul” acesta, oare înseamnă că se scarpină cu dosul palmei în public? Eu aș fi scris: „a început să (și nu începuse să, s-s, șarpe sâsâit) facă publice POVEȘTI despre obiceiuri și scene din Casa Conducătorului”. De Paști, poate Conducătorul avea obiceiul să înverzească ouăle, nu să se le înroșească.

  • era frumoasă și tocmai de aceea paznicii erau schimbați

o   De aceea? De ce? Nu se înțelege. Încercau să o violeze? Sau era o zână rea? Mureau oamenii dacă îi vedeau frumusețea? De ce? Poate explicația vine la punctul următor.

  • femeia avea de toate înăuntru

o   Femeia avea înăuntru: carne, ficățel marinat, varză mărunțită, ceapă roșie cu ulei și oțet, cartofi pai și muștar. Femeia avea de toate înăuntru, ca o șaorma cu de toate. Femeia era, de fapt, un piept umplut, copt la cuptor. Femeia avea înăuntru chiar și o foarfecă. O uitase acolo bucătarul. Avea de toate.

Traian Dobrinescu
  • îi lipsea libertatea

o   „Femeia avea de toate înăuntru, dar îi lipsea libertatea de a părăsi apartamentul pe care îl ocupa”. Mie îmi lipsește gustul clătitelor cu gem. Le-aș mânca, dar nu îmi mai permite condiția fizică. La 23 de ani mi s-a dat peste cap metabolismul, deși mănânc la fel de puțin, „unii sunt de părere” că din cauza revoltei. „Un adevărat mister s-a urzit în jurul” burții mele... Corect ar fi fost: „femeia (ar trebui să i se spună altfel la acest stadiu în text, nu doar identificată după sex, poate doamna misterioasă) nu ducea lipsă de nimic ÎN AREST, doar de libertatea de a hoinări departe de apartamentul pe care îl ocupa”. Nici mie nu-mi place să stau toată ziua acasă, oricine poate empatiza cu asta, or scriitorul caută să stârnească empatia în cititor, nu-i așa? Atunci putem spune că textul „are tot ce îi trebuie” să fie publicat „și nu îi lipsește decât” semnătura pentru începerea procesului de editare.

  • apartamentul pe care îl ocupa la ultimul etaj

o   Asta sună ca și cum apartamentul era cât tot blocul, iar dânsa îl ocupa doar la ultimul etaj. Zgârcenia nu-i o virtute! Un cuvânt în plus rezolva totul: aflat. „Apartamentul pe care îl ocupa, aflat la ultimul etaj” nu lasă loc de îndoieli și interpretări răutăcioase ale gușaților. Câte lucruri greșite mai pot fi într-o singură frază?

  • scara fusese evacuată

o   Vă voi face o mărturisire. Cineva drag mie a căzut de la o înălțime de trei metri și a murit. Voia să urce-n podul casei după fasole uscată. De perete era sprijinită o scară de lemn. S-a lovit la ceafă, săraca. S-a urcat pe scară și... „fusese evacuată”. Fie-i țărâna ușoară!

  • Ei, cum să crezi așa ceva?!

o   Nu că nu ne-am fi întrebat la fel despre cine-l ține-n brațe p-ăsta, dar ne mai întrebăm și CINE povestește toate astea încât să își facă o opinie. Am răsfoit cartea, nu am găsit. ETHOSUL nu se împlinește. De ce naratorul are dreptul să povestească, ba chiar are dreptul la opinie? Cu ce e îndreptățit? Cine e? Nu ne-a lăsat impresia că e basm popular, pe copertă chiar scrie că e roman...

  • nimic nu părea sigur din ce se vorbea

o   Sigure pot fi asigurările, pronosticurile, dobânzile, dar zvonurile, adică tot „ce se vorbea”, nu pot fi sigure sau nesigure, ci doar adevărate sau false.

  • exilată în oraș

o   Am mai citit o carte, scrisă de un ziarist care răspunde la numele de Anițaș, în care personajul principal „își ducea viața în liniște, retras în inima satului”. Oamenii se retrag la margini și periferii, așa cum exilele înseamnă alungări. Nu am mai auzit de nimeni să fie exilat în oraș, Romeo al lui Shakespeare nu ar mai fi trăit scena de la balcon dacă era exilat în oraș. Eventual, „nimic nu părea să fie ADEVĂRAT din ce se vorbea ÎN ORAȘ despre femeia exilată”. Topica e foarte importantă. De exemplu, azi e „Ziua Mondială fără Mașini”, în engleză „Car Free Day”, și nu „Ziua Mondială a Mașinilor pe Gratis”, „Free Car Day”.

  • nu s-a mai auzit nimic [...] în afara ușii

o   Izolație fonică! Sau ușa scârțâia?

  • poate s-a auzit numai faptul că noii gardieni nu mai făceau de pază

o   Dacă „poate s-a auzit”, adică „poate s-a zvonit”, înseamnă că logica frazei se prăbușește. Dacă nu s-ar fi zvonit, nu aș fi spus că s-a auzit fiindcă nu aș fi auzit. Nu trebuie să studiezi disciplina numită pragmatică să simți asta.

  • de când i s-au schimbat paznicii milițieni de la ușă, cu cei mai temuți dintre temuți, [...] noii gardieni nu mai făceau de pază în afara ușii

o   Lipsește un cuvânt: vechii. De când i s-au schimbat VECHII paznici... O cere chiar și virgula, chiar și NOII gardieni o cer în frază...

  • orașul pândea încordat

o   Cernobâlul e complet gol. E un oraș complet gol. Imaginați-vă că orașul acesta pândește... Pe vremuri, localnicii se pândeau unii pe alții, dar acum orașul pândește încordat. Vremurile se schimbă. Pe vremuri de secetă, copacii îi pândesc pe câini... O fi de la radiații!

Nu doar greșelile sunt problema. Discursul e slăbuț. Acest autor, mai nou, publică la Polirom și e lăudat de N. Manolescu. „Ei, cum să crezi așa ceva?!” Mă bucur că nu am cumpărat nicio carte a sa.

luni, 12 septembrie 2016

la țigănci



st
ătea în apă clipind către mine cu o placentă,
încet, ca pisicile.
cu spatele împins de peretele butoiului
e tânără,
știe ea să nască, deși nu știe asta.
respiră!
în unele versiuni din alte universuri paralele
din ea se ridică un fum spiralat. gros. înecăcios.
respir, respir.
și mă blestemă și pe mine. că sunt acolo.
ea nu naște. ea își depune ouăle
dacă te gândești la cine e tatăl copilului.
de aceea(!): tatăl copilului e un bărbat adevărat.
îl simte în ea. apa, rubinie. ea e o mină de nestemate.
moașa îi exorcizează membrul-fantomă.
gleznele îi stau în aer și se mișcă în miraje subtile.
nu îi știu durerea.
dar desface noduri în mine.
chiar dacă nu îi mai pot privi chipul,
îi intuiesc suferința ca-ntr-un tablou pe care Blake l-ar venera
că nu l-a pictat el primul.
în unele versiuni din alte universuri
mama supraviețuiește.
patru kilograme fix! ca la aprozar!
i-au dat numele Zorro. trebuia să fie spadasin.
...o piesă cu substrat moral,
jucată într-un sac de dormit.
l-au legat în scutece.
l-au pus
și-n cămașă, să îi asculte odată.

sâmbătă, 10 septembrie 2016

O superbă poezie care îmi place și pe care o recomand


Dulcețuri din fructe târzii de pădure

de George Achim

Am putea alege așadar una din acele experiențe secrete ale extazului
pentru a descrie starea aceasta care urcă în noi precum sevele dau primăvara năvală în capilarele îngustate de ger ale arborilor,
dar cea mai potrivită ar fi totuși mirarea ori poate însăși perplexitatea
că toate aceste lucruri ni se întâmplă chiar nouă, că miracolul însoțește iată toamna aceasta târzie,
nevisatul și de nimic prevestitul indian summer, o rouă fierbinte
făcând să plesnească  filamente prelungi și înroșite ale simțurilor.
Și poate nici nu are unde să se așeze în adânc fragranța unui sentiment
acel gust aromat amărui al dulcețurilor din fructe târzii de pădure,
în debaraua de sentimente uzate, printre conveniențe și felonii, prins în tangajul amețitor dintre iluzii și spaime,
dar ea se strecura întotdeauna în odaie atât de delicat de parcă atunci ne vedeam pentru
întâia oară, o siluetă imaterială prelungă încercuită de tăcere, desenând senzuale geometrii ale
aerului. Mi s-ar părea potrivit să-i asociez trecerea cu mirosul de castană coaptă ori cu sonoritatea stăruitoare de fado când în aer nostalgia se face densă și albăstruie ca fumul.
Mișcările leneșe și arcul voltaic al buzelor ei și epiderma electrizată de arpegiile pasiunii
iar după, decorticând ciudata logică a întâmplărilor diurne și sintaxa aiuritoare a realului,
ne întrebam dacă noi merităm într-adevăr toate acestea, dacă lumina din încăpere nu se va stinge brusc lăsând o simplă înșiruire de umbre chinezești pe perete ori dacă
spiridușul năzdrăvan nu va pocni din biciul fermecat și nu ne va închide fără veste într-o coajă de nucă.




din volumul Dulcețuri din fructe târzii de pădure, Editura Brumar, Timișoara, 2010
(cu o postfață de Ion Pop, cinci tălmăciri în limba germană de Hans Dama și ilustrații de Valer Sasu)
Cartea poate fi comandată de la Editura Brumar sau împrumutată de la Biblioteca „Petru Dulfu” din Baia Mare.
------------------------------------------------------------------
P.S. Deoarece mi-a plăcut mult volumul de poezii semnat de George Achim, inițial, volumul meu de poezii, Garderobă, am vrut să aibă un titlu inspirat după acesta, anume Dulcețuri asortate din percepții. Rareori autorii dezvăluie ce îi inspiră, dar și eu stau pe umerii altora. Nu-i singurul, voi publica și alte poezii ale altor autori care îmi plac. Poate nu e important pentru alții, dar cine știe... Sper să vă placă și vouă poezia de mai sus.
P.P.S. Pentru Editura Brumar, Robert Șerban și Loredana Tîrzioru: dacă încalc vreun drept de autor, spuneți-mi, vă rog, voi șterge materialul.