luni, 17 octombrie 2016

Lucruri pe care un „băiat deștept” le poate avea în 2016

Structura capitalismului
(click pe imagine)
Puține sunt lucrurile care nu pot fi cumpărate sau aflate în posesia cuiva, în secolul XXI. Poate credeți că sunteți în siguranță, însă împotriva banilor nu există nicio formă de apărare. Poate numai când Titanicul se scufundă, banii își pierd valoarea și amenințarea.
  • Poți deține viața de apoi. În Biblie scrie că Iisus i-a dat lui Petru Cheile Împărăției, ca tot ceea ce leagă în cer, să fie legat pe pământ, iar ce leagă pe pământ, să fie legat în cer. Preoții spun că Sfântul Petru le-a lăsat lor cheile în păstrare și că asta s-ar referi la viața de apoi, nu la dezlegarea de anumite boli și legarea cu blesteme. În 2016, nimeni nu își poate face un cimitir fără aprobarea lor sau trebuie să le plătească „taxă de protecție”, cum e cazul procesului dintre omul de afaceri Nicu Dinu și BOR. Fără acea taxă, preoții refuză să oficieze slujbe acolo, iar oamenii nu își îngroapă morții fără preot, de teamă că vor stinge luminița de la capătul tunelului, iar sufletul celui drag se rătăcește. Mântuirea e cum vrea popa, că popa are pile la Dumnezeu. Vezi material aici.
  • Poți deține o zi din săptămână. BOR joacă cu FRF. Dacă nu e slujbă, e meci.
  • Poți deține drepturi de autor asupra genomului. Pare incredibil, dar e adevărat: în SUA nu mai poți cultiva plante dacă nu sunt modificate genetic, dacă le folosești pe cele naturale, ești dat în judecată de companiile care modifică genetic plantele. Nu câștigă, dar procesul te stoarce de bani și timp, plus că pe perioada procesului nu ai voie să mai cultivi, până la sentință. Câștigi și cu asta rămâi. Iar dacă le cultivi pe cele modificate genetic, plătești drepturi de autor. Imaginați-vă ce se va întâmpla când se va trece la oameni, că nu vei mai avea voie să ai copii dacă nu sunt modificați genetic. Vezi material aici.
  • O țară întreagă la preț de teren agricol. Pe degeaba s-au luptat strămoșii noștri pentru această țară, străinii o pot cumpăra la preț de teren agricol. S-ar putea ca mâine să își facă acolo Guvern, având în vedere că suprafața vândută e cât patru județe. Sunt state mai mici de atât. Vezi link aici.
  • O persoană. Nu, nu ca-n iubire, „sunt al tău, ești a mea”. Ci sclavie în adevăratul sens al cuvântului. Vezi material aici.
  • Clima unei planete. Conform unor studii plătite de frații Koch, dioxidul de cardon pe care îl produc fabricile nu are niciun efect asupra climei globale. Și oamenii de știință pot fi lacomi, să îi susțină. Când să se facă o schimbare în sensul acesta, numele lor apare cumva acolo, să nu se facă acea schimbare. Au și nume predestinat, ca bacilul Koch, care provoacă probleme de respirație prin instalarea bolii numite TBC. În anul 2000, când s-a întâmplat un dezastru ecologic, s-a spart bazinul de cianură de pe Someș, România a plătit daune Ungariei, că Someșul trece și pe teritoriul ei. Frații Koch nu plătesc nimic nimănui că schimbă clima unei planete. Vezi material aici.
  • Viața cuiva. Nu e vorba numai de Facebook. Mâine vă puteți trezi cu rate, că datele personale au fost vândute cuiva și că aveți rate de plătit. Mâine vă puteți trezi și dați afară din casă, dacă în dosar se află și vulnerabilitățile pe care le aveți. O familie s-a trezit expropriată fiindcă escrocii au avut acces la datele personale, vezi aici.
  • Statul de drept la bunul plac. Toate băncile se află în subordinea BNR, dar BNR nu garantează nimic. Nu le controlează. Ei pot pune și dobândă de 100% pe an, iar Consiliul Concurenței e o glumă. Vezi material aici.
  • Constituția în buzunar. Se pare că pe teritoriul României pot fi strămutate alte populații, împotriva Constituției. Se pare că unii pot fi președinți cinci ani, iar alții doar patru. Și UE poate suprascrie Constituția României fiindcă tratatul de aderare spune că legea europeană este superioară legii statului. Oricine e destul de influent o poate face, că legea europeană azi e așa, mâine e altfel.
  • Inflația. Prețurile ar trebui să fie dictate de creșterea economică, dar multe scumpiri nu au justificare. Vezi material aici.
  • Revoluție. Cu destui bani, poți cumpăra o revoluție, după preferințe: cu ieșire în stradă, cu conflicte, cu armată, comentarii pe bloguri, la TV. Se pot da și revolte la pachet, două la preț de una, cum a fost ieșirea în stradă pentru tragedia de la Colectiv la pachet cu demiterea lui Ponta.
  • Rețeaua hidrografică a unei țări. În numele dreptății și dezvoltării se fac toate lucrurile murdare. La fel se întâmplă și cu secarea râurilor din România. Se pare că oricine poate seca un râu fără să pățească nimic. Ironic e că îi și plătim să facă asta. Vezi material aici.
  • Natalitatea. Nu numai viața de apoi poate fi în posesia cuiva, ci și viața de dinainte. Fertilitatea și infertilitatea sunt controlate cu toxine în alimente. Problemele astea nu le-am avut înainte de Revoluție. Vezi material aici.
  • Aștri și spațiu cosmic. Luna este considerată pământ american. Sateliții altora pot trece deasupra României, să ne facă poze. Vezi material aici.
  • Știința. Se fac descoperiri cu duiumul, nu intră niciuna pe piață. Cercetarea la doctorate se face „așa și-așa”.
  • Aerul ce-l tragi în piept. Pentru că Agenția pentru Protecția Mediului nu deține „aparate de mirosit”, aerul poate rămâne irespirabil. Vezi material aici.
  • Imunitate. Pe lângă imunitatea parlamentară, sunt alții care beneficiază de o altfel de imunitate, că probele video sunt respinse de instanță în foarte multe cazuri pe motiv că pot fi editate. Vă puteți filma agresorul, s-ar putea să pierdeți procesul și să plătiți și cheltuielile de judecată.

miercuri, 12 octombrie 2016

Poezia preferată din volumul „Cobalt” de C. Komartin



5. (Limba de cârpă)
de Claudiu Komartin



Fiindcă am băut și nu mi-a trecut
fiindcă am fumat mult și într-un alt aer
am strigat la cei ce nu mă voiau și ochii tuturor
scaunelor se închideau să nu mă mai vadă
și urechile tuturor meselor erau pline de câlţi
să nu-mi mai audă șuieratul dement

fiindcă am plâns și plânsul era zgrunţuros și greu ca pietrișul
de pe un ţărm unde nu înnoptează nici hoţii de cârje
și nimeni eram și îmi pierdusem credinţa și unghierele
să uit aș fi vrut să-mi limpezesc mâinile vârâte
în cap încercând să îl scoată
de-acolo pe omuleţul cretin ce se tot văicărea

fiindcă am asudat ca un cal și transpiraţia mi-a
îmbibat cămășile
ciolanele mele se loveau între ele și îmi stâlceau
numele în limba de cârpă a celor învinși

iar eu eram învins jigărit cu fierea în gură
cu gura în palme și palmele nu conteneau
să mă plesnească întărâtate de tremurul animalic

și chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite
și sângele lor se scurgea mereu în altă direcţie
decât sângele meu

----------------------------------------------------------------
Komartin, Claudiu,  Cobalt, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2013, pag. 29-30
Cartea poate fi achiziționată prin Casa de Editură Max Blecher: http://maxblecher.ro/cobalt.htm

luni, 3 octombrie 2016

Cum se poate scrie o poezie



În afară de faptul că, pentru fiecare poezie pe care vreți să o scrieți, ar fi bine să citiți alte zece, inspirația pe care o acumulați trebuie gestionată într-o exprimare cât mai bună. Când scrieți, declarați. Pe parcurs, greșelile de care nu puteți scăpa niciodată vă vor defini stilul. Oricine poate scrie poezie, iar acesta este unul din nenumăratele moduri de a înțelege ce stă în spatele actului de creație. Voi fixa întâi ideea de artă și poezie, estetica, iar la finalul materialului se află un exemplu.
Poezia poate stârni compasiunea.
A priori
Arta este o școală a minciunii, care apelează la vanitatea noastră, să ne educăm inteligența emoțională. Ne îmbie vanitatea, în sensul că, aflați în fața unei lucrări de artă, ne simțim întrebați: numai atât de buni putem fi. Atunci, dintr-o ambiție personală amestecată cu orgoliu, încercăm să ne depășim pe noi înșine, „că putem mai mult”, putem fi mai inteligenți și mai plini de compasiune. După destul consum de artă (zeci de ani), vanitatea dispare și ea și rămâne numai plăcerea pură a jocului sau a evadării, iar dacă nu dispare, este pentru că toate au fost învățate pentru a fi folosite împotriva altora, să fie controlați, ceea ce psihopații și sociopații fac, cum a fost cazul lui Hitler, care, în pofida așteptărilor, iubea artele.
Nu vă procrastinați!
Sigur că există o mulțime de cursuri de scriere creativă, dar, pentru început, este foarte important de ce vă apucați de scris. Nu este important să realizați pe loc de ce, în mod specific, doar să fiți siguri că: vă satisface o nevoie interioară, explorează o latură a dvs. pe care altfel nu ați reuși să o accesați și nu ați ales să scrieți pentru a ieși în evidență sau a părea cool fiindcă nu se poate apela cu vanitate la vanitate. În asemenea situații, cel mai probabil veți avea de pierdut.
Oricine poate scrie așa cum oricine poate iubi. Scrisul e precum căsnicia, din dragoste și nesilit de nimeni, altminteri nu durează. Vă oglindește inhibițiile, credințele subconștiente, personalitatea etc. și are puterea de a elibera prin catharsis. Este un frumos instrument de comunicare, de aceea, este mai bine să purtați o conversație cu cititorul printr-un discurs liric decât să-l pierdeți în forme pure.
Cât despre poezie, este o artă plastică a cuvintelor și este mai departe de literatură decât istoria. Și istoria e literatură. Poezia seamănă mai mult cu pictura decât cu literatura, doar că, în locul culorilor și al formelor, se scriu cuvinte care, împreună, formează una sau mai multe imagini.
Încercați să vă încadrați într-un curent de poezie cât mai recent. Nimeni nu dorește să îl citească pe Eminescu prin dvs. când poate citi chiar un volum de Eminescu.
Cine scrie
Au multe în comun, dar sunt diferiți.
Scriitorul nu este eul său liric. Pentru scriitor, eul liric e precum un personaj pe care îl interpretează un actor. La finalul spectacolului, când cade cortina, actorul se întoarce la viața sa de zi cu zi. Sigur, actorul se poate preface și în viața reală că e altcineva, purtând o mască, dar poetul nu își face reclamațiile vorbind în versuri cu operatoarea de la Relații Clienți fiindcă paradigma poeziei nu îi permite, în termenii lui Platon.
Imaginați-vi-l pe cineva sunând la RDS: „a plecat./ din dâra de gigabiți/ se prăbușesc așteptări/ așa/ e viața, știu,/ ca de la factură la factură/ ca de la un portal la altul”. Centralista îi va răspunde: „Nu vă supărați, a picat internetul? Asta vreți să spuneți?”.
Poate cea mai frumoasă iluzie a poeziei este credința că poetul și-a inventat singur daimonul sau că acesta este el însuși. Nu e adevărat, s-a inventat singur, pe nesimțite, în special se hrănește cu lecturi, dar e drăguț să crezi că tu ești cel care scrie, că tu ești Celălalt (ca la Rimbaud). În mintea poetului se află un daimon care se exprimă printr-o funcțiune literară numită eu liric. Asta confirmă că fiecare artist e nebun în felul său.
Cu Warhol te simți ca la cumpărături:
un obiect ordinar este pictat de zeci de ori și înrămat.
Este specific epocii noastre, în care un obiect poate fi
copiat la nesfârșit, până își pierde valoarea.
Un mod de a defini poezia
Intenția artistului este de a împodobi realitatea, de a transforma ceva ordinar în ceva extraordinar. Orice se înrămează poate deveni artă, orice se scrie poate deveni literatură. În cazul unei picturi, avem o ramă, în cazul unei poezii, avem un context, iar cea mai mare parte din munca poetului este depusă pentru crearea unuia.
Poezia contemporană, cu cât pare mai naturală, cu atât este, de fapt, mai dificil de scris. Și totuși, o poezie, față de un articol de ziar, are ceva diferit, începând cu adresarea. Ziaristul se adresează logicii, rațiunii, construiește un material bazat pe anchetă, iar curgerea e predictibilă. În poezie, în șirul intuitiv găsim ceva care surprinde, ceva neașteptat, o imagine sau o analogie care iese din tiparele experienței noastre de zi cu zi, dar face referire la ea ca să fie relevantă pentru oameni și să fie ușor de înțeles și recunoscut, iar dacă e posibil, anomalia este atât de neobișnuită, încât artistul o face memorabilă. Dorința de a face ceva memorabil vine din unicitatea noastră ca indivizi, fiecare dintre noi vrea să își lase amprenta asupra lumii într-un fel sau altul.
Luați-i prin suprindere!
Referințele făcute în artă vin din viața de zi cu zi, dar în afară de lucrarea care expune un aspect neobișnuit al realității sau face conexiuni neobișnuite între două sau mai multe aspecte ale ei, lucrurile despre care se scrie nu pot fi găsite într-un singur loc, adunate, precum au fost adunate imaginile în versuri. Poetul pune percepția deasupra realității, pentru acesta este mai important să altereze tot ce e obișnuit și să pună accentul pe provocarea cititorului să se oprească și să privească lucrurile într-un mod cu totul nou. Desigur, nu pune laolaltă o mie de lucruri neobișnuite fiindcă s-ar crea efectul de pletoră.
Imaginarul
Poetul nu știe totul, dar încearcă să gândească precum o face un cititor, ca tot ceea ce declară, să fie înțeles (cu câteva excepții în literatura trecutului). Nu știe totul, din contră, imaginația este o caracteristică specifică oamenilor, pentru a intui lucrurile necunoscute, iar folosită în artă, aceasta propune un univers nou, făcut în mare parte din lucruri puțin diferite față de cele cotidiene, proprietăți ale fenomenelor și lucrurilor din lumea înconjurătoare care nu derivă din realitate, dar ar putea să derive, conform imaginației, și duc cu gândul la ceva dincolo de obiectul poeziei. Micile greșeli ale percepției, relativitatea adevărului și natura umană sunt lucrurile cu care un poet lucrează foarte des, într-o țesătură coerentă.
Priviți imaginea timp de un minut.
Descrieți-o, în cuvinte, pe o foaie.
Ați scris că are candele? Dar ați scris
că focul lipsește? Era subînțeles?
Poetul se bazează foarte mult și pe lucrurile subînțelese, pe cele implicit înțelese: înrămează un fenomen sau o proprietate neobișnuită a unui lucru și îi dă un anumit realism sau se îndepărtează intenționat de realism. Dar oricare ar fi alegerea sa, mintea cititorului populează restul.
De exemplu, într-o poezie de dragoste, într-un cadru feeric de vară, dacă nu se menționează că soarele se învârte în jurul pământului, cititorul, pentru că nu s-a amintit acest lucru, va presupune, implicit, că pământul se învârte în jurul soarelui. Poetul, alteori, prin lucruri înțelese schimbă lucrurile subînțelese și creează o atmosferă, un context care spune totul despre universul liric.
Poezia nu se comportă ca realitatea înconjurătoare. Putem citi o poezie de trei strofe care să descrie parcursul a o mie de ani, iar timpul de citire să fie de două minute. Nu este obligatoriu nici măcar ca evenimentele să fie prezentate cronologic. Poetul manipulează simțurile noastre, în cazul de față, cel temporal. Și chiar dacă ceea ce poetul exprimă este pus pe foaie în cuvinte, ceea experimentează cititorul este dincolo de limbă. Nu este un proces rațional, despre care să se spună că e corect sau greșit. Când spunem că am fost mișcați sau motivați de o poezie, cu greu ne găsim cuvintele să exprimăm cum s-a întâmplat asta.
O recunoști când o vezi: originalitatea e evidentă.
Originalitatea
Să fii original înseamnă să pui instrumentarul propriu peste instrumentarul unui domeniu. În acest fel, poetul pune instrumentarul lui peste poezie, iar instrumentele sale pot fi folosite în anumite părți ale acestui domeniu. Desigur, este foarte greu de spus dacă o poezie este sau nu artă, dacă este ceva original sau nu, iar asta din cauza gusturilor criticilor. Totuși, în artă, când cineva vorbește despre originalitatea unei lucrări, se referă în mod special la estetica acesteia. Așadar, ne putem forma o idee despre ce înseamnă original, atâta timp cât este estetic, chiar dacă descrie urâtul, care e tot o categorie estetică, important este să fie inedit pentru a fi original.
Se poate spune că toate frazele scrijelite pe mesele din baruri sunt poezii, însă pot fi diferențiate de o adevărată poezie scrisă de Nichita Stănescu prin: intenție, compoziție, construcție (discurs) și structură. Recunoaștem imediat că o poezie scrisă de Nichita Stănescu este cu adevărat originală și o considerăm artă, la prima vedere, după cele patru caracteristici de mai sus. Un poet original va descrie cu ajutorul limbii ceva ce e dincolo de limbă și, uneori, pentru că vocabularul nu îi este suficient, va apela și la alăturări neobișnuite de cuvinte, în literatură numite figuri de stil.
Cuvântul „curajos” e derivat din latinescul „cor” (inimă)
și descrie o persoană care spune o poveste cu toată inima.
Scrieți din toată inima!
Alteori, să fii original poate însemna să fii curajos, să zici adevărul sau să lupți pentru libertate, dacă ne gândim la literatura din perioada comunistă. A fost un ultim resort în fața dictaturii. Iar originalitatea vine tocmai din faptul că, pe când toți ceilalți scriau versuri în care tiranul era ridicat în slăvi, în schimbul unor favoruri, numai dizidenții au ținut la adevăratele valori. Originalitatea lor a fost de a nu lăsa arta să fie folosită ca instrument de manipulare în masă, pentru a nu se face răul, prin arta dizidenților se făcea o critică la adresa sistemului. Desigur, în zilele noastre sunt și artiști care aleg teme sociale, precum rasismul, pentru a se adresa unui public mai mare, dar în realitate este doar un pretext pentru a face bani pe care îi folosesc să-și continue viețile boeme.
Pentru un poet, intersectarea câmpurilor lexicale creează universuri noi, dar face această intersectare să fie ușor de acceptat. Dacă faceți o regresie pe o poezie scrisă de Eminescu, veți găsi cuvintele care sunt de fapt temele și motivele literare din opera lui și care, în același timp, generează aceste câmpuri lexicale.
Grecii au pus în centrul conceptului de frumos
termenii „proporție și armonie”. După Renaștere, artiștii
au renunțat la visul frumos că omul are ceva de-a face cu astea.
Esteticul
Pe vremuri, oamenii credeau că a trăi înseamnă a supraviețui, că scopul vieții este de a ne lupta cu intemperiile și de a munci. Cu cât am evoluat mai mult, am realizat că ne aflăm pe pământul acesta pentru lucrurile care nu au nicio utilitate.
Nu putem explica utilitatea unei poezii de inspirație folclorică scrisă pe un mormânt din Cimitirul Vesel. Nevoia de frumos este o nevoie umană. Ne ajută să creăm identitate, când a face un lucru practic nu este suficient. Putem spune că esteticul are o anumită utilitate socială, dar nu mai mult de atât.
Poate cel mai important lucru pe care îl face estetica în poezie este să ne amintească faptul că simțim cu toții și cu toții suntem oameni, mai puțin diferiți unii de alții decât credeam. Fiecare cititor va percepe altfel frumusețea unei poezii, iar asta este o celebrare a libertății umane, fiecare să aibă dreptul la propria viziune. Așadar, cu cât mai adânc simțul estetic al cuiva, cu atât mai solidă credința că viața este sacră, atât ca specie, cât și ca indivizi.
Grecii antici au împărțit esteticul pe trepte: frumosul fizic, moral și frumosul în sine. Contribuția privitorului de artă trebuie să fie minimă pentru relaționarea elementelor din lucrare. O abordare contemporană spune că esteticul ține de trei lucruri la privitor: la ce te face să te gândești, ce te face să descoperi nou prin deducție și ce te face să simți.
Nici prea familiar, nici prea progresiv,
sunt greu de intuit gusturile viitorului.
Poetul poate privi un ou și să scrie o poezie despre o pasăre, sau poate privi o pasăre și să scrie o poezie despre omletă. Dar cu cât cititorul știe mai multe, acceptă mai multe noutăți în poezie. În Curba Wundt se vede că interesul privitorului/ cititorului este stârnit după ce depășește un anumit prag al banalului, al „prea familiarului”. Când noul și familiarul sunt îmbinate perfect, satisfacția e maximă pe Curba Wundt, dar imediat ce un lucru devine „prea nou”, începe să fie respins. Așadar, sunt trei puncte pe curbă: zero interes, satisfacție maximă și respingere maximă. Și bagajul de cunoștințe are impactul său, sunt oameni care încă nu acceptă că pictura abstractă este artă, deși are apoape un secol în spate.
Triumful fascinantului asupra frumosului.
În modernitate, ca o poezie să fie considerată bună, este important să fie mai întâi fascinantă, apoi frumoasă și abia apoi (puțin) filozofică, cu un caracter eclectic și este ori pro, ori contra ideii că sistemele culturale sunt saturate. Fascinația este, cu alte cuvinte, „efectul WOW”. Totul e împins în excese în această epocă: sexul în pornografie, extazul repetat până devine narcisism, violența devine terorizare, ciclul devine reciclare etc.
O categorie (in)estetică este kitschul (chiciul), care nu are nicio valoare deoarece semnficația sa este minimă sau inexistentă, deși abundă de semne și simboluri. Acesta mizează pe expunerea obscenă a detaliului și încearcă anularea distanței dintre original și simulacru, folosește semnificații prefabricate. Kitschul nu îi cere perspectivă privitorului.
Captarea vocii
Poezia nu există în natură, nu se poate găsi la animale, păsările n-o cântă, este complet artificială. Poate că Ion Barbu m-ar contrazice, dar astăzi, pentru poet, a simți înseamnă a fi. El credea într-o poezie poezie pur intelectuală, a Ideii. Condiția artei bune este să miște suflete. 
Poetul se întreabă constant: arăt sau spun (show vs. tell). Adică se întreabă dacă e mai bine să creeze o imagine sau să îi spună lucrului pe nume.
Arta, de cele mai multe ori, se adresează publicului. Am putea spune că se află la intersecția dintre viața publică și cea privată. Gândiți-vă la prietenii pe care îi aveți și încercați să rezumați tot ceea ce ei sunt în câteva gesturi și cuvinte. Vă veți folosi de ticurile lor, de exagerările lor, de trăsături dominante sau de minusuri pentru a intra în pielea lor pentru un moment. Astfel, creați un personaj și-l puneți în anumite situații. Acum, puteți înlocui prietenul cu un fenomen cum ar fi, să zicem, dragostea.
Scoica duce cu gândul la o femeie, nudul la o scoică.
Le recomand tuturor să citească două cărți dinainte de a scrie poezie: Structurile antropologice ale imaginarului de Gilbert Durand și Apa și visele, Gaston Bachelard. Ei explică în termeni filologici cum formele și lucrurile din jur sunt percepute de subconștientul nostru, cum fâșâitul unui tufiș ne amintește fără să vrem de fricile noastre moștenite de la oamenii primitivi care erau vânați și vânau. Artiștii cunosc imaginile care creează astfel de senzații, ajunge să vedem pe fața ușa casei noastre urmele lăsate de ghearele unui prădător să ni se ridice involuntar părul pe spate, abia apoi să realizăm că au fost scrijelite cu cheia de către copilul vecinilor și să intervină noradrenalina.
Bachelard spune în introducere că există două forțe în jurul cărora un poet își face creația: deschisă spre nou și cea conservatoare. Prima duce cu gândul la primăvară, îi place impredictibilul, învierea, iar ce-a de-a doua ne face să ne gândim la tot ce e primitiv și etern în mentalul nostru. Ceea ce spune el este că cele două forțe cooperează într-o poezie și că nu ne plac imaginile din artă dacă nu le putem visa noi înșine, fie acesta și un vis urât.
O urnă (moartea) și bustul unei femei (viața).
Ceva din cum plânge o femeie după copilul ei mort poate fi luat și pus în muzică, acea sacadare a plânsului în optimi, urmat de note prelungite în doimi. Ceva din forma unei urne (Ode On A Grecian Urn, Keats), prin ekphrasis, ne duce cu gândul la femeie, gâtul urnei devine mijlocul unei femei, care invită la contemplare: adevărul e frumusețe, frumusețea e adevăr. În poezie, ceva din spiritul epocii, ceva din manifestarea unui fenomen sau a unui sentiment produce niște efecte interioare similare. Poetul le ascultă, le studiază și găsește forma potrivită în care să le exprime, câmpul lexical potrivit, discursul, anomaliile care să accentueze ideea, simțurile pe care le manipulează.
Se spune că, după ce a murit câinele,
Pavlov a mai pornit becul.
Forma în care sunt exprimate ideile și sentimentele ține de lungimea strofelor și a versurilor, câmpul lexical ales definește spațiul abstract, discursul este dat de structura frazei (se poate începe cu complementul, cu predicatul...) prin atitudinea față de obiect (altfel se vorbește aspru cu un copil și altfel se alintă), anomaliile sunt alăturările neobișnuite, am putea spune „partea nebunului din poezie”, simțurile sunt manipulate prin folosirea verbelor de mișcare sau prin folosirea cu precăderea a verbelor dacă se dorește accentuarea acțiunii și a adjectivelor dacă se dorește descrierea.
Poetul e ca Pavlov, iar cititorul e precum câinele lui Pavlov, care când stăpânul său aprinde lumina, salivează. Un bun poet știe obține efectele dorite în același fel, știe cum gândește un cititor și ce impresii creează anumite cuvinte. Interesul cititorului trebuie să rămână constant.
Tomas Tranströmer (1931-2015)
a fost un geniu în poezie, clasic încă
din timpul vieții sale.
Cum să ajungi un clasic
Dacă ne uităm în urmă la cum clasicii au ajuns să fie studiați și în zilele noastre, putem identifica cinci lucruri care le-au adus nemurirea în artă:

  • se adresează întregii rase umane, abordând probleme care țin de condiția umană și care, ilustrând epoca în care au fost scrise, ne fac să ne întrebăm cum ar trebui și cum nu ar trebui să trăim și să ne amintim de cum am trăit în trecut (deoarece oglindește spiritul epocii)
  • au schimbat regulile artei, au eliberat-o fiecare cu câte puțin mai mult, un exemplu bun pentru poezie ar fi renunțarea la formă și rimă
  • i-au influențat pe cei care au urmat fiindcă nu au putut continua să facă artă în felul în care o făceau cei de dinainte, asta dacă își doreau să fie relevanți (să scrii azi numai sonete e ca și cum ai fi arhitect și ai face numai igluuri, construcții cu formă fixă sau să scrii cu sensibilitate romantică e ca și cum, cu toate materialele la dispoziție, îți faci o casă în stil vechi, cu acoperiș de paie)
  • când e consumată, arta unui clasic decedat sau în viață, e scandaloasă la început, dar nu se oprește la a fi scandaloasă, ci răsplătește consumul cu multe trăiri noi, iar la final nu mai putem privi lumea așa cum am făcut-o înainte, ci cu o nouă atitudine
  • aprecierea vine atât din partea celor școliți, cât și din partea oamenilor mai puțin educați fiindcă opera a fost făcută pe straturi de înțelegere, accesibilă

Exemplu
Știu foarte puține despre procesul prin care alții scriu o poezie, vă pot da exemplu cum scriu eu. Am ales ultima poezie publicată pe blog, la țigănci. În roșu sunt versurile.
Prima dată am ales un subiect și o abordare respectiv tonul, care e surprins, revoltat și melancolic în același timp. Și eu, ca alții, am împodobit realitatea în subiectivitate, nu am relatat o faptă ca un ziarist.
la țigănci (Titlul l-am ales ultimul, să clarifice subiectul și să îi dea ceva din magia lui Eliade, dar într-o nouă lumină.)
stătea în apă (Am imaginat mai întâi cadrul, că avem un subiect imobil și care e poziția subiectului în cadru.) clipind către mine cu o placentă, (Și eul liric e acolo și are senzații ieșite din comun despre ceea ce se întâmplă, iar placenta stabilește că e vorba de o femeie și de o naștere.)
încet, ca pisicile (E un anticlimax după descrierea atât de viscerală fiindcă pisicile clipesc încet când sunt mulțumite, iar virgula face ritmul discursului mai puțin alert, îl frânează puțin. Chiar dacă un cititor nu știe că pisicile clipesc încet când se simt împlinite, am adus o pisică în cadru, care începe să ducă cu gândul la viața domenstică, nu la o naștere în bazinul din salonul de maternitate, deși e vorba de o naștere.)
cu spatele împins de peretele butoiului (Cititorul află că femeia naște într-un butoi, ca în Evul Mediu și că nu stă într-o poziție confortabilă, e o imagine care creează tensiune datorită realismului ei.)
e tânără, (În literatură, o femeie tânără aflată în suferință are un impact mai mare decât o scenă cu un bărbat aflat în suferință.)
știe ea să nască, (Parcă dă din mână cineva cu nepăsare, iar eul liric empatizează cu asta, încercând să se liniștească singur.) deși nu știe asta (E ambivalent: se poate continua pe ideea că tânăra știe să nască, doar că nu își cunoaște propria forță, dar se poate spune și că eul liric a realizat adevărul că femeia nu știe naște fiindcă s-ar putea să fie la prima naștere, după vârsta ei.)
respiră! (Cineva îi spune pe un ton imperativ tinerei să respire. Probabil o moașă, poate chiar aceeași persoană care a spus că femeia știe să nască. Construcția cu un minim de detalii creează o anumită stare de confuzie, la fel ca zăpăceala în care se află eul liric, versurile sunt scurte, acest vers e chiar dintr-un singur cuvânt fiindcă e o replică specifică la asistarea unei nașteri și am dorit să aibă un loc separat. Sărăcia de cuvinte ne arată un eu liric aflat în stare de șoc, care își adună puterile cu greu ca să poată vorbi.)
în unele versiuni din alte universuri paralele (Am terminat de creat decorul realului, dur și aspru, dar fiindcă e vorba de țigănci, ca la Eliade, am dorit să accentuez alunecarea în sacru cu un nou registru lexical, mai puțin uzual: versiuni, universuri paralele. Am spus din nou cât de puțin se putea, mintea cititorului „populează” restul și se simte implicat activ, nu am spus întâi că acesta este un univers și că există și altele, ci am trunchiat-o (nu encriptat-o), trecând direct la subiect, cu alte, iar noi, privind prin ochii eului liric, suntem în acesta. Și am amintit universurile paralele și pentru că acesta e al șaselea vers și încă nu poate fi prezis următorul, continuă să suprindă. În același fel, viitorul ei este incert.)
din ea se ridică un fum spiralat (E complet ieșită din comun imaginea, fabuloasă, accentuată de direcția fumului, dar în alte universuri, proiecția durerii devine realitate, un posibil farmec în vrăjitoria țigănească. Ea e ca o hidră în apă, se ridică fum din ea, scena capătă proporții mitice.) gros. înecăcios. (În universul paralel, de parcă ne ducem și noi mâna la nas și încercăm să descriem ce vedem și simțim în cât mai puține cuvinte, să inspirăm cât mai puțin fum cu miros înecăcios.)
respir, respir. (Replica tinerei aflate în travaliu ne arată că ascultă sfaturile celei care asistă la naștere. Totodată, „trezește” eul liric din starea sa de visare, de evadare în alt univers și-l aduce înapoi cu picioarele pe pământ, ca un zgomot imediat după ațipire. Asta ne mai spune și cât timp „a ațipit” eul liric, cât timp a durat șederea în alt univers, că a avut timp să vadă cum fumul se ridică spirat și chiar să-l tragă-n piept, pe când pentru femeia din butoi a trecut abia o secundă, răspunsul pe care i l-a dat moașei ne putem imagina că a fost imediat. Timpul se scurge ca-n nuvela fantastică a lui Eliade.)
și mă blestemă și pe mine. (Și pe ceilalți, implicit, dar eul liric nu a menționat asta până nu a fost și el afurisit de tânără. E posibil să asiste mai multe persoane la naștere, nu doar o moașă.) că sunt acolo. (Eul liric realizează că nu îl blestemă din ură, ci doar pentru simplul fapt că se află acolo și își varsă mânia pe oricine e în apropierea ei.)
ea nu naște. (Îmi place să dozez confuzia.) ea își depune ouăle (E redusă la statutul de animal de apă, poate de hidră, durerea o înnebunește.) dacă te gândești la cine e tatăl copilului. (Iarăși e o răsturnare de situație, că tatăl copilului nu e acolo, trebuie doar să te gândești la el, la natura lui animalică, de a trăi pentru a se înmulți, de a se asigura că are urmași și atât. Corpul ei e doar un vehicul pentru sămânța lui, de aceea, probabil, absentează.)
de aceea(!): (Răspunsul vine dinainte să se pună întrebarea de ce femeia își depune ouăle.) tatăl copilului e un bărbat adevărat (O parte din vină îi aparține și tinerei, care probabil a fost atrasă de el fiindcă l-a văzut bărbat adevărat. Ceva e în neregulă cu această naștere, nu numai că un fum se ridică din femeie, ci și misterul din jurul copilului.)
îl simte în ea (Pe tată, de departe, cu gândul la momentul conceperii copilului sau faptul că acest copil pe cale să se nască e o continuare – o prelungire – a lui.) apa, rubinie. (Tânăra se află tot în apă și sângerează.) ea e o mină de nestemate. (Are o hemoragie puternică, dar sângele ei este văzut ca un lucru frumos și prețios. În acest moment, după ce femeia este văzută ca o victimă, chiar dacă îi blestemă pe toți cei din jur, eul liric se înduioșează, iar lucrurile intră pe un făgaș tot mai ușor previzibil. Cititorul nu mai se simte, nici el, confuz și ar fi frustrant să fie ținut în ceață mai departe de acest punct.)
moașa îi exorcizează membrul-fantomă (E o imagine puternic freudiană. Când cineva își pierde în accident o mână sau un picior, uneori simte că își poate mișca membrul, chiar dacă nu este acolo. Pentru că tânăra regretă, în durerile facerii, că a conceput copilul, iar acesta este nedorit, ca un duh necurat din folclorul țigănesc, moașa îi exorcizează membrul-fantomă al tatălui copilului, pe care încă „îl simte în ea”.)
gleznele îi stau în aer (Este poziția care înlesnește nașterea. Totodată, eul liric își adâncește compasiunea față de tânără, începe să o vadă umană. În literatură, gleznele descoperite ale femeii sunt asociate cu gingășia.) și se mișcă în miraje subtile (În aer, gleznele ei par divine și e numai un miraj că se mișcă. Eul liric confundă compasiunea cu iubirea și se îndrăgostește de durerea ei, după ce realizează cât de brutal este tratată, poate vrea să fie salvatorul ei, dar șocul nu a dispărut, având în vedere ce cuvinte brutale folosește, „exorcizează membrul”.)
nu îi știu durerea. dar desface noduri în mine. (Eul liric nu pretinde că a experimentat ceva similar, dar poate empatiza și ar împărți povara. E prima și ultima dată când se amintește în poezie cuvântul „durere”. E adevărul gol-goluț despre ce înseamnă o naștere, creează senzații stranii, că desface noduri în interior, încordări și blocaje emoționale, la vederea brutalității unei astfel de scene. Imaginile puternice desființează anumite părți din personalitatea lui, îl eliberează.)
chiar dacă nu îi mai pot privi chipul (Își întoarce fața de la durerea ei, devine insuportabil.) îi intuiesc suferința (Nu o poate privi, dar e conștient că suferința ei continuă chiar dacă nu o mai privește.) ca-ntr-un tablou pe care Blake l-ar venera (Tablourile lui W. Blake sunt cu tente puternic sexuale și apocaliptice, precum Dragonul Roșu, în care un monstru asistă la nașterea unui copil, pentru a-l mânca. În pictură, chiar dacă femeia se află în dureri, uită de copil și se simte atrasă de Dragonul care o înfășoară încet cu coada sa, în privire i se citește groază îmbinată cu venerație. Dacă Dragonul e și aici tatăl copilului, el fiind pe jumătate reptilă, țiganca nu naște, își depune ouăle.) că nu l-a pictat el primul (Pentru Blake, un asemenea pictor ar fi respectabil, care îi pictează tablourile favorite, așa cum le-ar fi pictat el. Se știe că își ilustra singur cărțile. Eul liric încearcă să nu lase momentul să se risipească, să recupereze ceva artistic din întâmplare. Își dă seama că sfârșitul ei este aproape.)
în unele versiuni din alte universuri mama supraviețuiește (De această dată, dorința de evadare nu mai vine din teamă, că nu a mai asistat la o naștere, ci din tristețe, că și-ar dori să fie parte a altor universuri, în care mama copilului nu moare.)
patru kilograme fix! ca la aprozar! (E întoarcerea bruscă la realitate, eul liric este din nou „trezit” când ațipise. Nu e greu să ne imaginăm că toți cei prezenți au cântărit nou-născutul pe-un cântar de aprozar. Mirarea cu care exclamă și comparația mundană pe care o face – probabil – moașa, arată că moartea mamei este ignorată și chiar și un copil născut miraculos este procesat de sistem ca o bucată de carne, ca la aprozar.)
i-au dat numele Zorro. trebuia să fie spadasin. (Verbul a trebui la trecut arată că, de fapt, eul liric a retrăit toate aceste lucruri, că totul e cuprins într-o ramă, iar acum, probabil băiatul a murit înainte să realizeze ceva, ceea ce declanșează șirul amintirilor despre naștere. Există și o oarecare ironie și tragism în faptul că i-au dat numele Zorro. În rândul acestei minorități, se obișnuiește să se dea nume nepotrivite copiilor. Lumea reală invadează din nou toate simțurile eului liric.)
...o piesă cu substrat moral, jucată într-un sac de dormit (Ar fi multe lucruri de învățat din această întâmplare, ca dintr-o piesă de teatru, cu substrat moral, dar care, din păcate, a fost jucată într-un loc nepotrivit, la înghesuială, un sac de dormit; adevărul ei, dacă nu a ajuns caricaturizat, a rămas ascuns. Sigur că se poate vorbi și de sacul de dormit în care a fost conceput copilul, iar femeile nasc pe unde apucă, deși e anul 2016.)
l-au legat în scutece. l-au pus și-n cămașă, să îi asculte odată. (Cu alte cuvinte, l-au integrat. L-au procesat. Nimeni nu vine cu nicio caleașcă să îl ajute pe copil să evadeze, cum se întâmplă cu profesorul de pian în nuvela lui Eliade.)

Poate exemplul meu nu este cel mai bun, probabil alții ar fi dat alele mai bune. Cât despre tehnicile lirice, câți scriitori, atâtea tehnici: pot fi deprinse odată cu mult citit și mult scris. Crearea poeziei se învață scriind. Important este să nu își piardă coerența și să fie, dacă nu scrisă pentru timpurile acestea, atunci pentru viitorime.