miercuri, 25 ianuarie 2017

De ce nu ești bogat

În spatele fiecărei averi se află o fărădelege.
 Balzac


Gatsby: Să închinăm un pahar pe vremea prohibiției!
DiCaprio: Rol bănos, am alungat creditorii și anul acesta!
Internetul este plin de promisiuni de îmbogățire rapidă, dar parcă nici la a nouăzeci și noua încercare nu înțelegi de ce nu reușești. Poate te-ai apucat și de meditație transcedentală, să afli dacă de vină e karma dintr-o viață anterioară, dar succesul tot n-a venit. După ce vei citi acest material, probabil te vei simți ridicol, dându-ți seama că poate nu ești tu omul acela care poate fi bogat. Eu nu-s bogat, dar știu de ce nu pot fi. N-ai putea să te schimbi, te poți întreba.

  • Uită de metodele de îmbogățire rapidă. Alții se îmbogățesc dându-ți ție „gogoșii” că te poți îmbogăți rapid, să le cumperi cartea, cursurile sau să participi la workshop, cu hotelul plătit din banii tăi. Ei sunt cei care se îmbogățesc, nu tu. Dacă vrei să fii tu cel bogat, fii tu cel care vinde gogoșii. Eu nu-s omul acela, nu vând „gogoși”.
  • Țeapa e sursă de avere. Poți trage țepe? Nu?! Dacă nu ești un inventator sau creator, unul orientat spre oameni, care să aducă pe piață ceva nou precum Bill Gates, sistemul de operare Windows, sau Steve Jobs, computerul Apple 2, nu cred că pe drumul tău spre succes nu va trebui să tragi câteva (sute de) țepe. Să îi spui cuiva să își cumpere un teren, deoarece acolo se va face un mall și-l va putea vinde la supra-preț iar tu să încasezi comisionul din tranzacție, pe când totul să fie o minciună, nimeni să nu intenționeze să facă un mall... Eu nu-s omul acela.
  • Să furi de la stat, ocolind legile. Ai pe cineva care să te-nvețe cum? Eu n-am. Și nu știu dac-aș dormi bine noaptea.
  • Să muncești 16 ore pe zi în primii 10 ani, până la punctul în care te înstrăinezi de familie.
  • Să furi la calitate. Să zicem că ești un dezvoltator imobiliar și bagi materiale de calitatea a treia, dar pe hârtii apare că ai băgat materiale de calitate întâi, să poți să-ți justifici prețul. Eu n-aș putea să îi vând cuiva o casă știind că oricând îi poate cădea-n cap fiindcă n-am respectat indicațiile arhitectului. Dacă ești brutar, să furi la făină.
  • Să nu-ți plătești oamenii. Ai putea să nu îți plătești oamenii?
  • Să le furi angajaților tichetele de masă. 20 de tichete pe căciulă.
  • Să licitezi strâmb.
  • Să creezi voit dependențe, știind că aceia care-ți pică-n plasă își vor distruge viețile, carierele și familiile.
  • Să stai cu ochii-n patru după executări silite, să cumperi casele oamenilor la preț de nimic de la recuperatori, familiile să rămână-n stradă. Eu n-aș putea face asta.
  • Să faci reclamă mincinoasă. Ai putea să spui că le dai oamenilor marea cu sarea?
  • Să-ți faci o rețea de cerșetorie? Una de droguri? Una de trafic de carne vie? Una de hacking (carding)?
  • Ai putea fura apa unui râu, s-o poluezi?
  • Ai putea fi un producător de filme pentru adulți, știind că-n primii cinci ani a fi producător va însemna și a fi pește, un proxenet? Le-ai putea suci mințile tinerelor de la casele de copii, cele sărace cu duhul?

Cum credeai că se fac averi, dacă nu din nedreptăți? Poți avea cea mai bună reclamă din lume, dacă nu ești dispus să fii nedrept, ia-ți gândul de la bogăție. „Vina” că nu ești bogat, dacă îți dorești asta, nu este doar a ta. Contează foarte mult locul în care te-ai născut, că sunt șanse foarte mici să fii peste cinci ani cel mai bogat om din lume dacă te-ai născut tuareg, că nu ne naștem cu egalitate de șanse. Și trebuie să fii dispus să treci peste cadavre, iar dacă unul mai mișcă... să-i dai lovitura de grație. Fiindcă dacă tu încerci să faci totul ca la carte, să nu furi la calitate, să nu înșeli statul, te mănâncă rechinii, îți trimit pe cap instituțiile publice în control lunar și tot îți vor găsi ceva să te amendeze până nu-ți mai arde de afaceri. Dacă nu vor reuși așa, vor arunca în tine cu noroi, clienți mincinoși și reclamații mincinoase. Sunt toți oamenii bogați așa? Nu, unul la un milion nu e așa. Dar o bună parte sunt și plătesc slujbe, să li se ierte păcatele. În rest, bani de o casă și o masă cred că poți face fără „să apelezi la Diavol”. Însă mai mult nu, așa funcționează lumea: cineva trebuie să piardă ca altul să câștige. După o vorbă binecunoscută: nu mă-ntrebați ce-am făcut să obțin primul milion de dolari, întrebați-mă de restul...

joi, 19 ianuarie 2017

Cum e să fii de-o viață în derivă

Așa mă simt în fiecare zi, în fiecare moment, chiar și acum:
Nu știu dacă tot ceea ce fac mai este relevant sau nu, câtuși de puțin. Dacă trăiesc pentru mine sau dacă trăiesc pentru ceilalți. Dacă aș spune că trăiesc pentru mine, nu aș fi sigur, că eu nu-mi doresc mare lucru pentru mine decât un dram de sens. Dacă pentru alții, nu știu cât de util sunt. Biblia? Biblia am citit-o de două ori. Been there, done that.
Nu știu dacă tot ce e omenesc mă obosește sau dacă pur și simplu tot ce e omenesc nu mi-e străin. Dacă încă mai sunt revoltat sau dacă alții se revoltă împotriva mea și mă schimbă. Sau dacă ar merita să fiu revoltat sau nu. Ori dacă sunt prea exigent cu mine încât devin atât de delăsător cu mine pe cât de exigent ar trebui să fiu sau, contrar, dacă sunt atât de delăsător cu mine încât trag de mine cu toată exigența cu care am putere să o fac și consum multă energie. Nu știu nimic.
Ați putea zice: ai casă, masă, job, sănătate. Da. Dar am și ceea ce în limbaj comun s-ar numi suflet. Sunt închis într-o rană pe care nici Dumnezeu, nici distracțiile, nici confesiunile, nici cititul, nici scrisul, nici civilizația, nici reușitele, nici prietenii, nici dragostea, nici familia, nici eșecurile, nici pasiunile n-au reușit să o cicatrizeze. Și asta de când am devenit conștient, în frageda copilărie. Și nu e teama de moarte. N-am idee ce e și m-am căutat și la mărul lui Adam, să văd dacă mi-a rămas în gât coceanul, să scot păcatul strămoșesc (pe vremea când și Moș Crăciun exista), dar nu era acolo nimic. Nimic, nimic. Așa că le-am abandonat pe toate cele sfinte. Și am căutat, chiar am căutat o scăpare.
Nu știu în ce să cred. Nu știu dacă a crede, în primul rând, e ceva bun, mai ales că marele dușman al sentimentelor este adevărul. Emoțiile și sentimentele sunt lucruri diferite, avem doar șase emoții, pe când sentimente avem cu milioanele. Emoțiilor le place adevărul, dar și adevărul e relativ și nici măcar pe ăla relativ nu l-am găsit și totuși deziluziile șterg cu buretele orice sentiment aș putea avea pentru mine însumi, pentru o certitudine că sunt conectat aici și acum. Nu știu nimic, habar nu am despre ce e viața și nu mai sper că voi căpăta puțină claritate să înțeleg, puțin discernământ.
N-am nici cea mai mică idee cât sunt de bun la ceea ce fac sau cât de slab, că nu am luat niciodată lumea ca oglindă (nu sunt terorist) și nici pe mine însumi, că-s scârbit de mine de când mă știu. Poate de aceea nu suport nici oamenii care se iubesc, oricât de puțin, în loc să fie scârbiți și ei de ei înșiși. Poate există un minimum de iubire de sine pe care trebuie să-l ai, iar eu nu-l am și vă urăsc, în secret, pe toți. Și pe tine te urăsc, deși nu te cunosc, că încă nimeni nu mi-a dat impresia că ar fi renunțat la acel minimum de dragoste de sine. Așadar te judec deja, fără să ne fi întâlnit, că nu te-ai lepădat de sine. Dar de ce ai vrea să ajungi ca mine, te poți întreba. Și ți-aș da o bilă albă. Nu știu de ce ai vrea.
Vreau să vă îndurerez pe toți, măcar puțintel. Să scot din voi sinceritatea cu care mă hrănesc. Un moment pe zi. Nu știu dacă e un lucru rău sau un lucru bun, de aceea păstrez, cât pot, dorința asta pentru mine însumi și încerc să vă las în pace cât mai mult, ca nu cumva să aflu cine sunteți cu adevărat și să nu ne mai vorbim niciodată, voi că vă supăr, eu că aflu cine sunteți. Sinceritate îmi trebuie! Dar parcă, nu-i așa, pentru a afla adevăratul vostru sine, ar merita sacrificiul fiindcă nu îmi place să vorbesc cu măștile voastre. De ce aș vorbi cu personaje când pot inventa și eu cu nemiluita? Dar atunci cu cine aș mai relaționa dacă n-aș accepta să vorbesc cu nimeni care nu-i sincer, care vorbește numai lucruri superficiale și nimic real despre propria ființă? Nu știu, oricum sunt singur, ar conta asta? Sunt complet nebun, nu-i așa? Psihoterapeuții zic că nu sunt nebun, doar trist, iar triști autentici, ca mine, mai rar găsești - încercând să mă ajute să m-ajut să mă consolez -, așadar nici în scuza că-s debil mintal n-aș putea să mă refugiez. Poate deja vă vine să zâmbiți, cu gândul la cât de absurdă e starea mea interioară.
Nu știu dacă sunt actual sau rămas în urmă. Mă uit în jur și am o senzație gri: da și nu. Când credeam că o chestie artistică e de viitor, uau (câte am de învățat din descoperirea asta!), iar eu sunt cel rămas în urma acelei descoperiri, din păcate noutatea era asimilată prea repede sau pur și simplu pica deoarece la aprofundare avea bornele prea slabe. Ori când credeam că un lucru nu e de viitor, a ajuns să fie îndrăgit de mase, iar masele, pot fi, de multe ori, proaste ca turmele, așadar nu știu nici acum dacă acele lucruri sunt sau nu actuale doar pentru că mulțimile plac acele lucruri.
Nu știu nimic. Sunt în derivă. Nu știu dacă vreodată am fost sigur de ceva, dacă știu ceva esențial sau dacă atunci când reușeam să uit cumva că nu știu nimic esențial, doar amânam cu succes gândul că nu voi găsi un răspuns în timp util. Nu mă mir că sunt ocolit. Așa mă simt zi de zi, fără excepție. Acum. Vă arăt asta? Sper că nu, dar să nu-mi dați o medalie dacă reușesc. De ce? De aia: nu știu nimic important. Și sunt sigur că aveți și voi propriile rahaturi încât să mai fie nevoie și de al meu, că doar conștiința colectivă nu ar trebui să fie o groapă de gunoi, ci o moștenire pentru viitor.
Nu știu dacă e bine să știu că nu știu nimic, dacă e un soi de iluminare (și, implicit, să mă bucur că am parte de ea) sau dacă ar trebui să fiu atent cu adevărurile care-mi fac rău emoțional. Nu știu dacă ar trebui să țin atât de mult la confortul meu emoțional în detrimentul adevărului, că ar fi, de fapt, o slăbiciune să ții la confortul tău emoțional în loc să privești adevărul în ochi, așa că mă îmbărbătez în fiecare moment și rămân în aceeași stare de tensiune, în starea de suspensie în care nu fac nicio alegere, dar presiunea să o fac e una imensă. În interior, urlu. De ce nu mă manifest? Nu mai cred nici în puterea vindecătoare a confesiunilor. De ce am scris acest material? Poate nu mai am nimic de pierdut (de fapt, nu știu dacă am avut ceva al meu vreodată sau trec prin lume închiriind viața), poate să-mi cer scuze că exist.