sâmbătă, 25 februarie 2017

10 sfaturi pe care NU mi le-a dat nimeni

Când e vorba de dat sfaturi, lumea nu se ferește să ți le dea. Din cauza nepăsării, de cele mai multe ori, sfaturile vor fi superficiale, truisme sau sofisme seducătoare, însă fără nicio bază reală. Am făcut o listă cu câteva sfaturi pe care trebuia să le primesc dacă eram ascultat cu adevărat de cei din jur despre ce doresc să ating sau ce vreau să rezolv. Astea le-am aflat singur, pe propria piele:
  • Nu există eroi. Adică nu poți reuși singur. Chestiunea asta cu a-ți făuri singur destinul, a reuși ceva pe cont propriu, e o noțiune romantică. Așa ceva nu există. Steve Jobs, de exemplu, n-a inventat aproape nimic, el doar a avut o viziune și i-a adunat pe anumiți oameni, talentați fiecare pe segmentul lui, să realizeze un tot, produsul Apple. Chiar și când scrii o carte, trece prin cel puțin 10 mâini până ajunge produs finit.
  • Oamenii nu sunt insule. Nu ai nimic de câștigat dacă te separi de lume, ca un lup singuratic. Eventual, condu haita. Nu suntem insule, suntem conectați. Ce fac eu, are efect asupra unor oameni, ce faceți voi, are efect asupra mea. De aceea, eu încerc să fac binele, după puterile mele. N-am inventat eu penicilina, becul sau fermoarul. Le-am găsit în lume și le folosesc. Dar niciuna din aceste invenții nu ajungea la mine dacă doar era inventată și nu era pusă la dispoziția lumii de alți oameni.
  • În atingerea unui scop, după ce ți-ai împărțit drumul în pași mici, pe faze, împarte-ți și anxietățile în temeri mai mici, pe riscuri mai mici. Riscul e o probabilitate de greșeală ireparabilă, așadar și sentimentele tale față de acesta trebuie gestionate la fel cum îți gestionezi și pasiunea care te împinge să îți atingi scopul, și o gestionezi ca un profesionist, o canalizezi. Și frica trebuie canalizată. Ia o foaie și scrie sus scopul, ca titlu. Sub titlu, fă un tabel cu trei coloane. În prima coloană scrie riscul, în a doua ce poți face să-l reduci, în a treia, ce ai putea face în caz că eșuezi, adică ce poți face să revii în punctul de pornire (ai putea accepta vechea slujbă?). Trebuie să faci repetiții în mintea ta cu toate scenariile posibile, ce riști, cum reduci și cum poți reveni. Teama va dispărea. De cele mai multe ori, teama cea mai mare este doar să îți imaginezi scenariile cele mai întunecate, acel „nu vreau să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă”. Ei bine, imaginează-ți și pune totul în trei coloane, că imaginația n-a făcut rău nimănui.
  • Persistența e mai importantă decât genialitatea. POFTIM?! Da. Este. De fapt, ce este o idee genială? O idee genială este făcută din idei mai mici care rezolvă diferite probleme. Așadar, să rămâi preocupat (rezilient) și să rezolvi probleme mici până când îți pică fisa, e mai important decât să cauți o idee genială din prima și să renunți dacă eșuezi. Ceea ce se va-ntâmpla cu o probabilitate de 99,(99)%.
  • Oamenii nu vor să audă adevărul decât sub formă de glumă, de cele mai multe ori, cu excepția cazurilor în care anunți un deces sau ceva grav. Dar dacă vrei să-i spui cuiva ceva care te deranjează, spune-o ca o glumă. Altminteri, te va urî.
  • Există profesioniști în identificarea problemelor, dar nu există experți în rezolvarea lor. Iar cei care pot rezolva problemele sunt cei care nu știu că nu se pot rezolva. La o ședință, în momentul în care spui că numai specialiștii au dreptul la opinie, echipa se destramă, cade colaborarea, problema rămâne nerezolvată fiindcă nimeni nu o poate vedea din exterior.
  • Cele mai importante întrebări pe care ți le pui, ți le pui cu o voce înceată, în minte. Ascult-o cu mai multă atenție și vei afla mai multe adevăruri despre tine însuți decât puteai crede. Ba chiar vei rezolva mai multe probleme, dacă nu îți va fi teamă s-o asculți.
  • Cunoaște-ți cele patru tipuri de dușmani. Primul tip e evident, sunt cei din jur, alte persoane care ne amenință. Al doilea tip e inamicul interior, care ne ține într-o stare emoțională ce ne face să acționăm regretabil, legată foarte des de imposibiltiatea de a ierta. Al treilea inamic este inamicul secret. Acesta se naște din relația sinelui cu lumea, că nu ne simțim conectați, în special ne provoacă sentimentul de singurătate. Iar când te vezi singur, poți deveni mânios că nu te simți în control, nu-ți vezi locul în întreg, precum un jucător într-o echipă. Mânia asta poate duce la a pune mâna pe toată puterea, să recâștigi controlul pe care crezi că l-ai pierdut, dar după ce înțelegi întregul, îți diminuezi furia. Așadar, explorarea contracarează inamicul secret. Cel de-al patrulea inamic, e inamicul extra-secret. Din cauza lui apare sentimentul de înfrângere, în special după o căutare a fericirii prin metode egoiste. Când fericirea e căutată prin metode altruiste, acest inamic dispare. După un timp nu mai trebuie să o cauți. Iubește-ți dușmanii, pe toți patru, și își vor lua câmpii.
  • Comunică bine. Cum? Simplu. Exact. Simplu înseamnă: minim, clar, repetabil și accesibil. Minim: nu divaga. Clar: cei mai mulți se opresc la minimalizare, să taie din mesaje până când nu se mai înțelege nimic decât dacă rezolvi propoziția prin sudoku, dar trebuie să fie și clar. Repetabil: lucrul pe care îl comunici, să poată fi spus mai departe fără efoturi de reformulare, să poată fi reformulat oriunde și oricând, predat mai departe. Accesibil: ce comunici, să nu se oprească la tine. Adică să fie transparent și să poată fi îmbunătățit. Altminteri, fără accesibilitate, receptorul înțelege mesajul, îl poate da mai departe, dar nu înțelege de ce ar face-o, trebuie să se simtă parte din mesaj, să poată contribui. Asta se poate aplica la orice lucru pe care dorești să îl faci, nu numai în comunicare.
  • Învață cum funcționează sistemul instituțional din România. E prost gândit, dar trebuie învățat cum e dacă nu vrei să ai de suferit. Asta te va scuti de multe drumuri inutile, de multe plimbări de la Ana la Caiafa și vei știi întotdeauna care îți sunt drepturile și obligațiile. Nu e ceva deductibil, să îl poți deduce logic, trebuie învățat.

miercuri, 8 februarie 2017

Flori târzii

Linwood Rumney


Jumătate din pomi înfloresc în această bătrână livadă de meri.
Restul nu se mai obosește, a murit de ani buni,
totuși a refuzat să se culce. De soiurile Wolf River,
Empire, Red Delicious, chiar și Crab Apple 
̶

dar nimeni nu vine să culeagă această părăginită
abundență, mai puțin băieții care la finele verii leagănă
crose de baseball unul la servirile sălbatice ale celuilalt,
râzând la explozia de stropi acri din pulpa necoaptă.

Chiar și mai târziu, după primul îngheț, și după
cel mai aprig viscol, buimăciții și lihniții cerbi
se leagănă în livadă ca babele la automatele de pariuri,
scormonind după orice noroc slăbuț

ar putea revendica. Hai Primăvaro, se văd cu ochiul liber
care mere au explodat din cauza surplusului de violență

al băieților și care au fost prădate de cerbi
în cel mai întunecat ceas al lor. Unde copita și dintele n-au putut

recupera din iarnă fructul, mere pe jumătate mâncate
par să înflorească pe măsură ce gheața care le-a ținut captive se retrage.
Aceste mici emisfere ies la iveală
dolofane și rumenite 

cu parfumul amar al pământului părăsit.

trad. Theo Gușat
The original poem:

http://www.linwoodrumney.com/reading-room.html


marți, 7 februarie 2017

portretul unui gușat la tinerețe

așa arată ultimul eu
frații mei îmi povestesc că încă o domnișoară
le-a cerut să scoată din burtă un lighean cu galbeni
seppuku vezi

într-adevăr sunt o avere

așa arată gușatul acesta
și e sătul

dar și o sudură perfectă arată ca un fișic răsturnat
și grăsimea plutește în rotogoale pe ciorbă

alerg pe bandă cu muzică-n urechi
închid ochii și respir adânc
crezând că după piesă echilibrul meu interior
se va vedea și-n oglinzile puse împrejur pe toți pereții

poate ar trebui să-mi fie milă de voi
că lumea voastră nu s-a dat
niciodată
peste cap

precum copacii fac inele de creștere
ați spune că cei ca mine au gust de carne de cobai

acesta este trupul meu
faceți-i autopsia 





sâmbătă, 4 februarie 2017

Cum am văzut artele cu ochi de copil


1.       Teatrul
Îmi amintesc când am văzut întâia oară o piesă de teatru la televizor, jucată de actorii Teatrului Național din București. Fiind crescut într-o familie creștină, am avut senzația că oamenii aceia se află într-un infern – scena în sine – din care nu pot scăpa, că pasiunile lor îi țin în horă, în joc. Sentimentul n-a dispărut nici azi.
2.       Filmul (ca fotografia)
Întâi am intrat în contact cu filmele lui Chaplin. Lumea din jurul lui era nebună, încât la un moment dat îți venea să strigi, în toiul filmului, de ce nu-l lasă odată în pace pe omul acela. Am realizat că oamenii fac lucruri și își trăiesc viețile doar ca să uite și să nu-i uite nimeni dacă au reușit să uite. Apoi se aruncă în vicii să uite că le au. Uitarea asta e o performanță, uneori prin plăceri, alteori prin credințe, alteori prin răutate. De aceea, în cazul lui Chaplin, asupritorii lui îi făceau rău: să aibă o preocupare ca să-și alunge gândul că totul e absurd. La urma urmei, chiar și comedia era o încercare de a-l face pe spectator să uite aceeași absurditate, că valorile sunt convenții, nu sunt universale și sensul vieții nu poate fi dobândit așa (nu sunt sigur că asumarea ar ajuta). Și asupritorii noștri, companiile, politicienii sau sistemul, au ales să fie așa să aibă cineva o preocupare. Poate prin dureri, uităm și noi, în felul nostru, că totul e absurd.
3.       Muzica
Am avut un televizor alb-negru, marca OLT. Îmi amintesc că am văzut-o pe Tanita Tikaram pe ecran la un post maghiar și mi-am spus că e cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o. Era piesa Twist in my sobriety. Și avea ochi căprui ca ai mamei, iar în videoclip, cele mai multe scene au fost turnate în mediul rural, de unde venea și mama. Prin muzică m-am îndrăgostit de tristețea din vocea ei, care – cumva știam – venea din condiția umană. Am vrut să cunosc răul, răul ei, să pot s-o salvez pe femeia asta care semăna cu mama în tinerețe. Am mușcat-o: mărul era putred și n-am putut s-o salvez. Pe nimeni, de fapt.
4.       Sculptura
Eram clasa întâi, iar la școală cineva ne-a arătat poze cu Coloana infinitului a lui Brâncuși. Am crezut întâi că sunt niște clepsidre, că nu este o înșiruire de spații, ci de timpuri. Poate încă am dreptate. N-am înțeles de ce s-ar pune cineva să facă o sculptură despre un lucru cu care n-avea nicio legătură ca om. Până când nu m-am înscris și eu la opțional de sculptură în cretă. Scrijeleam cu lamele bucăți de cretă. Atunci am priceput că de fiecare dată când pun mâna pe lamelă, aveam în minte o formă ciudată din visele mele de copil, formă pe care n-o puteam înțelege numai dacă o aveam în fața ochilor, s-o pot roti pe toate părțile. Precum Brâncuși a avut în fața lui Coloana infinitului.
5.       Coregrafia
Patinajul artistic. Îmi plăcea să văd cuplurile cum alunecă pe gheață, cum dansează maiestuos. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat nu a fost că mișcările acelea exprimă ceva, ci cum improvizau. A fost mai important să știe improviza decât să facă triplu salt. Îmi amintesc de un cuplu de ruși care, de fiecare dată când încerca să facă triplul salt, eșua, el sfârșea alunecând pe gheața rece, dar ea salva situația, se punea în genunchi și-și ridica o mână, cu cealaltă ținându-l, ca și cum ar fi fost totul doar un gest intenționat. Și, ca să fie credibil că n-a fost un eșec, au repetat nu saltul de trei ori, ci căzătura. Mi-am zis: o greșeală repetată de trei ori se numește artă. Cea mai simplă definiție! Cuplul a câștigat, juriul a zis că a fost o impecabilă prezentare a încercării zadarnice a omului de a atinge absolutul...
6.       Arhitectura
Prima dată când am văzut o clădire grecească, la Telenciclopedia, mi-am zis că un arhitect este, de fapt, un sculptor de clădiri. Dar nu grecii m-au impresionat, că în centrul orașului Satu Mare e Catedrala Greco-Catolică, ce semăna cu Templul lui Zeus, așadar nu era ceva ieșit din comun. Piramidele m-au impresionat, că nu le-au făcut ferestre. Crezusem că egiptenii au sculptat un munte, nu că ar fi pus blocuri mari de piatră unele peste altele. Chiar și acum, când mă uit la un munte, pentru un moment, mă gândesc cum ar putea fi sculptată o piramidă din el.
7.       Literatura
Stănescu. Nichita Stănescu. Era un interviu cu poetul, la TVR. Cred că aveam patru ani. El vorbea de bazalt peste bazalt și curcubeu tăiat în două. După ce fusese emisiunea Pro-Patria, în se care arăta cum se folosesc armele, din care nu înțelegeam mare lucru decât că bărbatul apelează la violență mai des decât femeia, să uite cât de absurdă e toată existența noastră, mi-am zis, ascultându-l pe poet recitând: în sfârșit ceva ce înțeleg și eu! Curcubeu tăiat în două, sigur înțelegeam, iar bazalt peste bazalt era ceva nedefinit, dar frumos, după cum era tonul vocii lui, de parcă mama spunea o poveste, doar că nu cu personaje, ci cu sentimente. N-am avut nicio dificultate să înțeleg. De aceea, a doua zi, m-am pus să scriu. Și i-am întrebat pe toți despre ce să scriu, că nu știam altceva decât Stănescu, și mi-au zis: ce îți place. Da, știam scrie. Știam că nu pot scrie despre păsări unghiulare (cum?) și tristeți, că nu eram (încă) trist, deși era ceva seducător în tonul lui nostalgic, așadar, am scris despre pisicuțe, câini și bunica. Apoi am citit tot ce mi-a picat în mână, să-nvăț să construiesc singur păsările mele unghiulare și să descompun sentimente până la esență. Și cât am plâns când am dat de gândăcelul Elenei Farago! Azi e riscant să nu-i citești pe autorii români, că ești acuzat că nu mai citești, poate din aceeași absurditate descrisă mai sus, iar eu sunt un bun masochist, deși știu că vine durere dintr-un loc, tot acolo mă duc.

Acestea au fost primele mele contacte cu artele.