vineri, 24 martie 2017

Ești artist? Testează-ți criticii!

 Satirul Marsyas pierde un concurs muzical
contra zeului artelor, Apollo, care avea
ca miză jupuirea învinsului.
Unii pseudo-critici se cred zei, dar când le dai
propriul medicament, sunt și ei Marsyas.
Nimeni nu e mai presus de artă.
Criticul Nicolae Manolescu le dădea un sfat, la un moment dat, tinerilor critici: negați (link). Să le pună tuturor tichiile pe capete, nu laurii. Sigur, ați spune că nu aveți nicio apărare împotriva criticilor de artă, că mulți cred că devin mai mari cu cât neagă mai mult, nu cu cât ajută mai mult.
Este simplu să fii un Gică-Contra. Iar ca artist nu le poți avea pe toate, nu există un artist complet în domeniul lui. Dar criticii susțin că ar exista un asemenea artist și că la acel etalon sunt raportate toate.
Eu sunt axat pe literatură, așadar voi vorbi despre critici literari. Întotdeauna când intram în contact cu un nou critic, îi trimiteam înainte o lucrare foarte recent publicată (un fragment de proză sau o poezie) a unui scriitor cu merite internaționale, pretinzând că eu am scris lucrarea. Alegeam de obicei scriitori care m-au influențat pe mine. Subliniez: lucrare recent publicată. Adică nu scrisă în 1800 toamna de un autor decedat, ci recent, într-unul din stilurile contemporane. Și nu trimiteam nimic în vederea unei recenzii, era material insuficient pentru publicare, ci îi rugam doar să îmi spună o părere despre un proiect în lucru.
Am senzația că literatura română se dorește paralelă de cea universală, ca și cum ar vrea să fie o insulă separată de curentul internațional. Probabil mi se pare, s-ar putea să fim chiar înaintea epocii, numai n-am aflat încă.
Cei mai mulți critici cărora le trimiteam lucrările unor scriitori mari din lume îmi spuneau că-s zero barat! Că habar n-am de nimic, că nu-s talentat. Chiar mi se spunea că nu citesc nimic! Probabil unii se uitau în oglindă dimineața și știau ce lipsuri au și mi le proiectau mie. Spuneau că trebuie să stau cu creionul și ciorna lângă carte, să o citesc cum trebuie, ceea ce și fac, că trebuie să stau cu o carte de teorie literară lângă mine, dar ei n-auziseră de Linda Hutcheon.
Puținilor critici care îmi ziceau că am talent la scris, le spuneam că am greșit fișierul, îmi ceream scuze și abia apoi le trimiteam lucrarea mea. Astfel știam că dacă o iau pe cocoașă, o iau pe bună dreptate. S-a întâmplat și asta uneori. Numărul lor nu e mai mare de cinci-șase. Ceilalți, aproape o sută, dacă am numărat bine mailurile, printre ei și directori de mari reviste literare, unii cu premii prestigioase în România, au fost puși pe o listă neagră. Lista mea, desigur. Unora chiar le-am dat a doua șansă, am scris un mail de pe un alt cont, cu o altă lucrare a unui mare scriitor contemporan și tot mi se zicea că scrisul meu e „apă de ploaie”. Anul trecut i-am trimis unui (pseudo-)critic un fragment de 5 pagini din Coaja de nucă de Ian McEwan și a zis că e o „prostie fără margini”...
Unui scriitor care e și cronicar și director de revistă i-am citit odată, stând la o terasă, relaxați, doar să-l testez, o poezie scrisă în 2009 de un mare poet, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și mi-a zis: sinceritatea din poezia ta nu are nicio valoare așa cum mugetele cerbilor, la orgasm, nu au valoare artistică fiindcă de-ar avea, ar fi cel mai frumos cântec”. El nu știa sau nu voia să știe, dar asta era valabilă pentru propria lui poezie, nu pentru a laureatului. Parcă vi se formează în minte un tipar despre ce oameni sunt și ce cuvinte folosesc, nu? Dar nu i-am spus asta niciodată. Ba încă o debutantă care îl simpatiza se afla și ea acolo îi dădea apă la moară ca o mahalagioaică și zicea că habar n-am ce e poezia. Apoi le-am zis că voi citi o poezie scrisă de un scriitor de valoare (dar nu chiar de Nobel), le-am arătat și revista de unde citesc, și mi-au zis că, în comparație cu ce am scris eu, e o diferență între cer și pământ! Am insistat să mai citesc o poezie, de data asta a mea. Și într-adevăr asta a fost a mea. Au zis din nou că „ești slab, măi băiete, ești slab, poate scrii tu mai bine, dar ce mi-ai citit, prima și ultima poezie, sunt slabe de tot”. Zâmbeam, iar ei nu-și dădeau seama de ce sunt atât de calm, asta îi întărâta mai tare, mă luau peste picior cu întrebări de soiul: ce am citit ultima dată, dacă știu citi cum trebuie etc.
„N-ai recomandări, nu mi-ai făcut favoruri, te fac zob!”
Din păcate, se merge pe găști și recomandări. Puțini critici simt cu inima lor și gândesc cu propriul lor cap. Mulți sunt doar scriitori ratați care vor să se răzbune pe alți scriitori pentru eșecul lor. Unii critici se uită numai la copertă, deși pare incredibil, și vă vor spune că e o carte proastă. În cel mai bun caz, o vor deschide-o la întâmplare în trei-patru locuri, vor lua un citat de ici-colo, să pară credibilă minciuna că au citit, apoi vor spune oricum ce au intenționat să spună dinainte de mascaradă, anume că e proastă cartea. Sau la multe lansări de carte cei care vorbesc despre carte nu au citit-o. La o anumită lansare de carte despre Nicolae Labiș, la Satu Mare, vorbitorul, încercând să nu bată câmpii, a zis: „valoroasă carte, e vorba de mai mulți poeți printre care și Nicolae Labiș (apoi aruncă încă o privire în carte și vede titlul unui capitol, O naștere târzie la Budapesta), iată aflăm că poetul s-a născut, de fapt, târziu, la Budapesta...”.
Și mai este o problemă. Mulți critici sunt setați pe postmodernism ca și cum e singurul curent literar actual. Deși nu este așa. Mă pot gândi la experimentalismul lansat de Marin Mincu, mă pot gândi la neo-expresionism și post-expresionism, mă pot gândi la antipoezie, la realism magic, mă pot gândi la multe alte curente literare mai puțin cunoscute, dar actuale. Și ce fac criticii? Îți iau romanul scris în stil magic-realist și ți-l fac praf cu un instrumentar postmodern. Ceea ce e o rușine: ca și cum un critic de pictură se uită la un tablou de Renoir și nu-l încadrează în impresionism, ci-l critică din punctul de vedere al realismului, că ar fi nasol. NU SE MAI POATE AȘA: să fii critic literar și să nu cunoști curentele literare, teoriile estetice și istoria ideilor. Sau să îți pui propriul gust deasupra instrumentelor profesioniste de critică. E o rușine ceea ce se întâmplă. Sigur, e foarte ușor să te auto-intitulezi artist/ critic postmodernist din moment ce acest curent are nenumărate definiții și te poți refugia lesne într-una din ele, fără ca măcar să-ți pese de fondatorii și mari promotori ai acestui curent, că în globalizare poți să lași impresia că ești actual după ce navighezi doar o oră pe internet.
Dacă ascultați o piesă cântată de Whitney Houston, veți spune în primele 10 secunde că are voce și talent. Nu trebuie să fii un geniu să îți dai seama de asta. La fel e și cu marii scriitori ai lumii: dacă îi trimiteți unui critic literar un fragment din ceva publicat recent de un mare scriitor (lucrare care să nu fi apucat să fie indexată puternic de Google în căutări), criticul de valoare ar trebui să recunoască o voce și un talent bune. E datoria lui, dacă tot se consideră un reper și un formator de opinie.
Eu respect criticii de artă, știu că e o muncă titanică să fii detașat, profesionist, imparțial și să îi dai fiecăruia o șansă, apoi să mai ai și o viață personală pe lângă asta. Deoarece dacă îl faci zob pe cineva într-o revistă, îi poți tăia curajul de a mai crea. Da, e o uzură interioară să scrii de bine despre zeci de cărți bune. Poate vă-ntrebați de ce nu le-am spus niciodată respectivilor critici că lucrările despre care mi-au comunicat verbal (sau scris pe mail) că sunt slabe... n-au fost scrise, de fapt, de mine: fiindcă nu vreau să fiu urât chiar atât de mult. Cel puțin nu în timpul vieții, că e obositor să te lași urât. Poate numai după moarte, după modelul lui Adrian Marino, Viața unui om singur. Iar intenția unui critic, când intră-n contact cu o lucrare, ar trebui să fie de a ajuta, nu de a nega. Că se-ntâmplă să dea de lucrări proaste, e o altă discuție, dar intenția nu ar trebui să fie de a nega.

sâmbătă, 18 martie 2017

Balada instalatorului de gaz

Gerrit Achterberg

1
Probabil că ți-ai făcut intrarea prin spate.
Către fiecare casă din șir îmi îndrept privirea
ca la fiecare
fereastră acoperită cu perdele să zăresc licărirea
Ta, cum apari Tu pe neașteptate.
Cum eu trec de Tine trecător pari.
Și nu doar mi se pare, a se vedea următorul stop-cadru.
Numitul Jansen locuiește acolo cu cei dragi
de parcă Tu ai putea trece neobservat sub acel nume tandru.
N-o să-ți iasă șiretlicul. O ușă rămâne o ușă,
fiecare cu treptele ei, cutiuța ei poștală, cu soneria ei.
Fructarul ambulant te ademene
ște cu îmbierea aromei.
O cheiță universală poate fi ușor falsificată.
Într-adevăr eu pot intra fără prea multă osteneală
pretinzând că-s (la dispoziția dvs.) instalator de gaz de ocupație.


2
La a Ta adresă, cu ziua, la muncă
deghizat cu echipament de muncitor, o întorsătură bruscă
și iată-Te stând acolo.
Zidurile se întorc în țărână,
tavanul se preface încet într-o placă de marmură.
Noi ne prefacem unul în celălalt într-o lumină de nepătruns.
Încăperea e saturată, mai mult nu poate consuma.
Așa nu se mai poate. Șuruburile le-am strâns.
Atâta timp cât mă dedic dereticării acesteia
putem merge mai departe așa, cu nume false —
atâta timp cât îmi găsesc ceva de lucru, mă aplec sau îngenunchez
sau mă-ntind pe burtă încercând
să simt ce-i în neregulă; mă tot gândesc,
așa e mai bine.
Liniștea de mormânt cu
o lovitură de ciocan o îndepărtez.
O tăcere a morții de care
loviturile de ciocan s-or fi lecuind.


Traducere din olandeză în engleză: J. M. Coetzee
Traducere din engleză (primele două tablouri din totalul de XIV): Theo Gușat
Text original: http://press.princeton.edu/chapters/s7586.pdf

Dacă unei redacții de revistă literară îi place acest fragment, pot finaliza traducerea, toate cele 14 tablouri, în scopul publicării. Redacția va trebui să ia legătura cu J. M. Coetzee, să îi ceară acordul. Traducerea fragmentului de mai sus este după o mostră publică.


miercuri, 8 martie 2017

rock 'n' roll

până și tu ești surprinsă cât din frumusețe
ți se află-n piesă
ca și cum abia acum ai văzut
că rockul din rock 'n' roll are degete și corzi ca mine
iar mirarea ta îmi dă cu toate chitarele de pământ

frumusețea ta e hipnotică
încet-încet dispare decorul
încât se-ntreabă toți
bărbați și femei
dacă nu cumva ești un motiv literar sau muzical
reapari din senin în mințile tuturor măcar un minut pe zi

frumusețea ta urbană
e bilet numai dus
către periferia orașului
și acolo e următoarea stație
cine n-ar coborî la prima?

toți ascultă de frumusețea ta
ți-e o slujbă
ești în slujba frumuseții
serve and protect
yes sir


suspans:
cu kallosul tău nimeni nu știe ce să facă
să-l îngrijească
sau din contră
sau dacă tu cauți ajutor
ori vrei răzbunare
dacă o sprânceană ridicată cu o ușoară indignare
îți arată slăbiciunea sau te pune la putere
dacă ieși la o întâlnire cu mine sau cu whiskey-ul

îmi imaginez că și leii beau whiskey
tu!
un rând pentru zodia ei
două cuburi de gheață

e ca și cum tinerețea îți strigă pe toate străzile
la megafon:
aș iubi până la înfrățire
vocea ta de joan jett
se știe gudura
în jurul nesăbuinței mele ca fumul de țigară pe lângă pahar
mai ales acum când toate privirile
te urmăresc dansând lângă solistul cățărat pe bar

șoldurilor tale nu le pasă
pe cine țin în robie:
așa cum băieții de altar strigă aleluia
când se pogoară-n fiecare duminică fecioara maria
din icoană în fața ochilor lor
tot așa și adolescenții ar înghiți în sec
să te vadă coborând de pe scenă
și ai fi o sfântă pentru ei
dacă te-ai apropia de cușcă
nu hrăniți animalele
le scrie pe tricouri

frumusețea ta arde libidouri 


(din volumul Garderobă, Editura Primus, 2016)


marți, 7 martie 2017

România are nevoie de Batman

Câinele care latră nu mușcă
Nu îi avem cu nimic la mână pe cei de la putere. Cu absolut nimic. Dacă vrei să fii medic, trebuie să dai o probă după stagiatură, dacă vrei să fii avocat, trebuie să treci prin Facultatea de Drept, dar dacă vrei să conduci această țară, trebuie doar să ai bani de publicitate în nume propriu. Apoi ți-i recuperezi cu vârf și-ndesat din furt: lemn, aur, fonduri europene etc.
Miza actualului Guvern nu a fost să nu îi scoată în stradă pe oameni, ci să îi scoată, ca pentru lucruri mult mai grave să fie obosiți să mai iasă. Atâtea lucruri greșite au loc în fiecare zi la conducerea țării încât, dacă ai credința că strada îi sperie pe politicieni, vei ieși la proteste-n stradă până devii un om al străzii.
Nu s-a mai văzut atâta instabilitate economică și politică de pe vremea lui Iliescu. Finalitatea a fost că mulți „băieți deștepți” s-au îmbogățit. Ceea ce se întâmplă din nou sub ochii noștri este că se creează o nouă generație de miliardari de carton, doar că asta e destul de vigilentă să nu mai sfârșească în spatele gratiilor.
Poate alții m-ar contrazice, dar eu asta cred: acești patru ani de guvernare vor face atâta rău încât nu îl vom putea repara nici în 20 de ani. Poate chiar niciodată. Până-n toamna anului trecut, Dragnea era un nimeni. Știți de ce Președintele nu poate face mare lucru? E simplu: Dragnea îl are la mână cu ceva ce i-a permis o asemenea ascensiune. Președintele, dacă era curat, putea lovi în corupție cu un pumn de fier, că avea poporul în spatele său. Ies milioane de oameni pe străzi și numai atâta se rezolvă? Să fim serioși, ce-am rezolvat cu protestele e apă de ploaie.
Am fost ziarist și am văzut ce îi doare pe oamenii politici: buzunarul. Dacă îi spuneai unui sus-pus că se culcă cineva cu nevastă-sa, nici măcar nu clipea, dar dacă îi ziceai că un asociat al lui i-a tras o țeapă, ieșeau scântei. Doar banii contează pentru asemenea oameni, nu reputația proastă că ar fi plagiatori, că ar fi analfabeți, că ar fi semidocți, că familiile le-ar fi vraiște. Nimic. Numai banii.
Oamenii aceștia trebuie loviți în bani. Nu știu cum. Probabil retragerea cetățeniei române i-ar durea, când ar avea probleme la bancă să își acceseze contul ca apatrizi sau să cumpere/ vândă imobile. Fără cetățenie, n-ar mai putea candida nicăieri. Avem nevoie de cineva bogat și curajos ca Batman care să intre-n ei. Sau mai bine zis o combinație între Elon Musk și Martin Luther King Junior. Cineva căruia să-i pese că pădurile României se răresc pe zi ce trece, că hidrografia României e nenorocită (500 de râuri secate în ultimii 10 ani), că se fură, că fiecare investitor vine-n țara asta, i-o trage, se încheie la șliț și pleacă. Și nu numai străinii sunt de vină, nu poți distruge o țară dacă nu se distruge din interior. Poate că avem oameni curajoși care ar face binele, dar nu avem niciun sponsor care să bage bani în lupta pentru dreptate, să îi poată lovi pe corupți la buzunar. De aceea pierdem.
De ce nu ne ajută nimeni din afară? Pentru că ar fi contra interesului lor. Imaginați-vă, Doamne ferește, să vină războiul. Până acum ne ascundeam în păduri. Acum Carpații sunt tot mai bărbieriți. Imaginați-vă că porniți robinetul și nu mai curge apă niciodată, că apa e o resursă limitată. Iar oamenii care au făcut aceste daune, se vor refugia pe un iaht, cu un pahar de ceva în mână, tot din bani furați de la noi. Să nu credeți că pe ei îi vor afecta daunele pe care le fac țării, de orice fel ar fi.

sâmbătă, 4 martie 2017

Pamflet pentru filologi (și nu numai)

Fiecare limbă este o interpretare a realității &
limbile formează și păstrează mentalitățile popoarelor vorbitoare
  • În limba română, verbele auxiliare sunt: a avea, a vrea și a fi. Dintre acestea, cel mai folosit este a vrea. Pe de altă parte, în limba engleză, auxiliarele sunt to be (a fi), to do (a face) și to have (a avea). Ei le folosesc des pe toate în formarea predicatului. Pentru eschimoși zăpada este importantă, au 50 de cuvinte pentru zăpadă. Pentru englezi, este important să existe, să aibă și să facă. Pentru noi, românii, este important să vrem. Adică să ne dorim. Apoi, câteodată să avem, doar să putem exista. Niciodată să facem, to do.
  • În limba română, timpurile trecutului sunt în general perfecte (din lat. perfectus - terminat). Adică limba română ne influențează să terminăm odată lucrurile. Asta poate fi și bine, și rău. E bine să nu lași lucrurile bune neterminate, însă dacă e vorba de o dobândă, e bine să fie continuu în folosul tău. Dar noi ne punem banii în bancă și credem că putem uita de ei. A doua zi dobânda scade, iar noi ne trezim, după ani de inflație, că primim mai puțin bani decât am băgat în cont, cu dobândă negativă. La fel e și cu divorțul, dacă-l terminăm, noi, românii, nu ne mai grăbim să ne căsătorim. În străinătate, divorțul nu e sfârșitul: am divorțat. E doar începutul...
  • În limba engleză, aproape toate timpurile verbale sunt continue. Trecutul e continuu în trecut, trecutul poate fi continuu până acum și poate chiar să mai continue. Trecutul nu e doar trecut cu vederea. Pentru noi, românii, cu timpuri perfecte, e mai greu. Am făcut-o și gata. Nu face parte dintr-un continuum temporal. Poate de aceea uităm și cât de asupriți am fost și ne lăsăm asupriți din nou. Asta reflectă și un soi de masochism.
  • Limba română și-a pierdut din condiționalitate. Avem timpul verbal condițional-optativ, dar nu ne spune prea multe despre cât de realizabil e un lucru sau dacă e ireparabil. Nici prezumtivul nu ne spune și nici conjunctivul perfect. Condițional-optativul arhaic românesc ne spunea puțin-puțin: vream mânca (a vrea + inf. verb.). Este intraductibil ad literam subjonctivul francez. Sau If Clause din engleză. Sigur, îl traducem, dar ne folosim de alte tertipuri, nu există un omolog verbal, se pierde din sens. Așadar, când noi vrem ceva, la condițional optativ, nu știm dacă e realizabil sau nu, că limba noastră nu a mai păstrat asta. Dar pentru noi, românii, e important să vrem și atât. Poate filozoful Schopenhauer ar fi trebuit să scrie în românește cartea Lumea ca voință și reprezentare, dacă atât de important este să vrei și atât.
  • Pentru noi, patria e o mamă. E chiar de genul feminin, o patrie, două patrii. Pentru nemți nu e mama-țară. E tata-țară: fatherland. E tata lor. Sigur, când la noi a venit comunismul de tip stalinist, am avut și noi un tătucă, chiar dacă unul nedorit. Dar cum și Burebista se termină în vocala a, nu am putea fi siguri că România e un nume feminin. Sigur, îi poți da copilului și numele Tupac și să fie o fetiță, după gusturile stranii nu te poți lua.
  • În general, împărțim lumea în animate masculine, animate feminine și inanimate, iar substantivele noastre pot avea genul masculin, feminin și neutru. Masculii (aproape) oricărei specii de animal vor fi denumiți printr-un substantiv la genul masculin, femelele, la genul feminin. Neutrul este pentru obiecte. Apoi vin excepțiile. Asta dă o anumită claritate și nu lasă loc de ambiguitate în comunicare. Însă limba engleză are patru genuri pentru substantiv și îi face pe vorbitori să vadă altfel realitatea: masculin, feminin, neutru și comun (sau general). Cel din urmă arată o dezvoltare a limbii împotriva sexismului: teacher, child, worker etc. Pentru teacher, noi avem atât profesor, cât și profesoară. Româna e mai precisă uneori, dar engleza mai puțin sexistă, că româna nu are feminin pentru ministru. Ministreasă nu e femininul substantivului ministru, înseamnă „soție de ministru”. Iar vecinii noștri, maghiarii, nu au genuri pentru substantive. Ardeleanul nu poate înțelege cum poți bea o pălincă fără să nu crezi că faci dragoste cu ea, pălinca. L-ar face să se simtă fitincău.
  • Y este i grec. Asta îi spune originea, de unde l-am împrumutat: de la greci. Și nu l-am dat niciodată înapoi, dar tot „împrumuturi” se numesc aceste influențe din alte limbi. Lecție pentru bănci: nu le acordați împrumuturi românilor. Și se numește i grec, nu i grecesc. Așadar, avem un grec în alfabet. Cum ar fi, în același fel, în loc de „pantofi grecești”, să spunem „pantofi greci”? Dar în limba engleză, Y este când vocală, când consoană. Și l-au furat de-a binelea. Nu se numește i grec. E doar uai. Uai, man, why?


------------------------------------------------------------------------------
Aceasta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.