joi, 27 aprilie 2017

Ghiveciul numit „piața muncii”

Dragii mei, numai cel care va trage cel mai bine
va primi mâncare. Așa e meciul numit spec-work!
Am o listă de nemulțumiri cu privire la situația pieței muncii din România. Sigur, ITM-ul și AJOFM-ul sunt două instituții paralele cu piața muncii, fără putere, și nu ajută la nimic să scriu despre acestea, decât pentru conștientizare:
  • Comasările de posturi. Acele posturi 3 în 1, precum cafeaua instant. Pe marketing, de exemplu, ți se cere să administrezi un cont bancar de unde să îți iei singur banii pentru campaniile de reclamă, să creezi singur conceptul, să îl aplici, să negociezi prețul pentru tipar al materialelor publicitare, să convertertești formatul, să îi scrii singur codarea (programare) pe site, să creezi noi site-uri la nevoie și platforme, să știi engleză, scris și vorbit, spaniolă vorbit, iar maghiara constituie un avantaj, să promovezi firma pe social media, să reprezinți firma oriunde te afli precum un ambasador, gestionarea magazinelor online, fie și zece la număr cu toate subsidiarele aceluiași patron, gestionarea bazei de date de produse, mailuri și clienți fideli, de abonați la newsletter, crearea unui newsletter, scrierea textului de conținut (copyrighting), crearea afișului pentru campanie în Photoshop (graphic design),  toate acestea pentru enorma sumă de 1.800 lei. De pildă, acest post ar fi 7 în 1. De ce să angajezi o echipă când poți angaja un singur fraier care, român fiind, se crede bun la toate? Probabil dermatologul ar trebui să te ausculte și la plămâni, că pielea are și o funcție de respirație.
  • Comunicarea salariului după 3 runde de interviuri. E o bătaie de joc! Cum ar fi, când mergi la magazin, să ți se spună că numai la casă afli prețul produsului? Iar dacă, din greșeală, să apreciezi că produsul ar costa mai mult, să plătești mai mult, însă dacă apreciezi în dezavantajul magazinului, să ți se zică prețul real. Înainte era o chestie de bun simț: nu se spunea salariul pentru că era uriaș (pt. directori) și era subînțeles că se vorbesc de sume mari. Acum nu se spune salariul pentru că e mic. Și se cere experiență, dar nu se plătește vechimea.
  • Spec-work. E un termen americănesc pentru muncă speculativă. Exemplu: un client publică pe un portal că are nevoie de un site. Face un concurs, se înscriu 500 de fraieri și își alege un singur câștigător-fraier pe care să-l plătească. Restul rămâne cu buzele umflate și „tot ce s-a înscris în concurs reprezintă o renunțare la drepturile de autor”. Așadar, acela mai poate vinde, pe deasupra, 499 de site-uri. Oare eu pot mânca pe gratis la restaurantul cuiva tot ce are în meniu și să plătesc numai ce mi-a plăcut? Orice comandă ar trebui plătită din minutul 1 din care e comandată fiindcă pentru orice muncă se consumă timp și energie. Vrei ceva bun din prima, apelează la profesioniști din prima, îți vor arăta modele de pornire, apoi poți cere schimbări pe banii tăi, cum dorești. Nu e corect să pui 100 de pantofari să facă pantofi și să alegi doar unul: material, timp și energie irosite. Dacă vrei ceva gata făcut, du-te la magazin (sunt și site-uri gata făcute), dacă vrei ceva personalizat, plătește comanda din primul minut de muncă.
  • Contractele pe drepturi de autor. Adică acele colaborări din care, după un an, te trezești la Finanțe că trebuie să plătești mai mult decât ai făcut, că până și tirajul a fost pus tot pe tine (dacă e o editură sau un ziar), fără să știi. Judecă-te, fraiere, cu ei, dacă poți. Oricum, întâi plătești dările, apoi te judeci, altminteri „nu ai obiect de judecată”.
    Eu sunt Dumnezeu aici!
  • Normalul salariu minim pe economie. În România, e ceva normal să ai salariu minim pe economie, să nu reușești în veci să-ți faci o rată mai mare de 3.000 lei. De ce ar avea românul nevoie de un concediu plătit în 12 rate, iar în fiecare an să-și facă altul? De ce trebuie românul să se destupe la minte și să trăiască și el ca o ființă umană civilizată? Să vorbim de al treisprezecelea salariu, ar însemna să vorbim de lucruri sfinte... Oricum, chiar dacă te angajezi azi cu 3.000 lei salariu, în cinci ani, odată cu creșterile salariului minim pe economie, proporțional nu va crește și al tău, deci în cinci ani vei avea și tu salariul minim. Nu există un „punct salarial”.
  • Cât muncești, atâta să fii plătit. Pare corect, nu? Ei, nu e. Să fii agent de vânzări, dar departamentul de achiziții să nu aibă bani să cumpere nimic înseamnă că nu ai ce vinde. Așa îți pierzi până și prietenii care ți-au fost clienți, nu numai clienții pe care nu-i cunoști personal. Plus, timp, energie... și nu ești sigur ce pui pe masă de sărbători.
  • Volumul muncii nu e măsurat. Muncești în 8 ore cât în 16. Îți pleacă din birou un coleg, îi preiei sarcinile, mai pleacă unul, i le iei și pe ale lui, până rămâi singur cuc în birou, cu sarcinile tuturor: după o săptămână în care lucrezi solo, vine patronul și te întreabă cum poți sta într-o asemenea mizerie în birou, să iei mătura și detergentul de geamuri și să faci, naibii, un pic de curățenie... Ce-i, dacă a demisionat și curățitoarea nu știm să sfințim locul?!
  • Întârzierile de salariu. Dacă nu întârzii la serviciu, de ce salariul poate întârzia? Apropo, oare cei de la Oltchim au mai fost plătiți?
  • Fictiva fișă a postului. Să nu faci ce scrie acolo, „să faci ce vine la rând pe principiul că faci ce e nevoie”. Dacă vezi că șeful are pantofii prăfuiți, poți să îi și dai cu cremă. În primul rând, dacă chiar nu aveau nevoie reală de tine, nu trebuiau să te angajeze sau să mai bine externalizau serviciile.
  • Să lucrezi pentru o companie din Anglia, la salarii de România, cu standarde de Anglia, cu program de Anglia (două ore în urmă, așadar 11.00-19.30), încât nu ai timp de nimic când ajungi acasă, zi libere doar de sărbătorile protestante de Anglia, iar banii de pe tine să meargă tot la englezi, dar serviciile de sănătate să-ți fie aici.
    Pe mama ta de portal de joburi!
    De la tine încep toate gheșefturile!
  • Să ți se ofere concediul când au ei chef. Înțeleg că trebuie să fie o programare a concediilor, dar nu e normal să îi trimiți în concediu forțat pe oameni fiindcă nu știi gestiona programarea concediilor. Te pui ca bezmeticul să cauți oferte last-minute și găsești ceva la preț decent la bufetul satului.
  • Neîmpărțirea sarcinilor. Exact: unii să tragă, alții să stea. Am avut și colegi care ani de zile nu au făcut nimic. Ani de zile! Înțeleg că unele zile sunt mai lejere, altele mai încărcate, dar ani de zile să tot pasezi munca ta altuia, e o nerușinare. Vă imaginați ce corvoadă e pentru astfel de oameni să se trezească dimineața, știind că la locul de muncă doar vor sta 8 ore fără să facă nimic? Într-o companie mică nu se pot întâmpla astfel de lucruri, însă într-o companie mare, asta e frecvent.
  • Sărbătorile legale să nu fie plătite dublu. Pe lângă că ajungi acasă, te speli pe față, pe dinți, te c*ci forțat, faci duș, apoi îți saluți oaspeții care te așteaptă de câteva ore în sufragerie, la final de lună să mai și iei aceiași bani pentru Paști ca pentru o zi normală de lucru.
  • Desființarea posturilor pentru a nu-i pune în șomaj pe angajați. Nu dai afară angajatul, dai afară postul. Ce escrocherie mai e și asta?
  • Demisiile cu forța fiindcă nu au fost plătite contribuțiile. Să te șantajeze că nu ți se dă salariul dacă nu îți semnezi demisia. Iar dacă nu o faci, statului nu-i pasă pe ce bani trăiești până îți găsești un alt loc de muncă și până te judeci. Vine ITM-ul, patronul ridică din umeri: n-am bani. Îl poți pupa-n frunte pe mincinos.
  • Să angajezi oameni care stau în chirie, să nu le dai salariul, să își piardă chiria și implicit flotantul, apoi să nu le dai salariul tocmai pentru că n-au adresă. De aceea oamenii străzii nu muncesc: nu au adresă. E foarte ușor să ajungi și să rămâi unul. Și să te mai și trezești că ai semnat un contract de confidențialitate la angajare, prin care se stipulează că nu ai voie să spui nimic, nici măcar dacă nu ți-ai luat leafa...
    Fața pe care o ai când cel mai leneș coleg
    spune că are mult de lucru.
  • Trecerile de pe angajare pe perioadă nelimitată pe contracte PFA. Să fii obligat să îți faci PFA dacă vrei să îți păstrezi locul de muncă. Să ți se dea aceiași bani, cu diferența că trebuie să îți iei și contabil. Ah, da, era să uit: și impozitul. La final, rămâi cu bani mai puțini în buzunar și cu mai multe îndatoriri ca persoană juridică. Și oricând se poate anula contractul cu tine, că nu ești angajatul companiei, ești propriul tău antreprenor... Și da: e voie să ai o companie de mii de oameni, toți pe PFA.
  • Sau posturile acelea care sunt puse pe internet cu titlul „assistent manager”, dar nu faci muncă de asistent de manager, ci muncă de secretariat, ca fraiera (de obicei se angajează femei), plus contabilitate primară, plus o diplomă în resurse umane
    constituie un avantaj, plus engleza de Cambridge constituie un avantaj, să gestioneze pontajele și salariile. Nu a auzit nimeni de coduri COR? Pe ăștia nu îi vede nimeni?
  • AJOFM și ITM nu fac scoruri pentru angajatori. Dacă angajatul are nevoie de o recomandare pentru locul de muncă, de ce angajatorul n-ar avea nevoie un scor oficial? Să se știe oficial că și-a bătut angajații, de exemplu. Sau să își piardă dreptul de mai angaja timp de șase luni. Dacă eu fur 1.000 lei, sunt băgat după gratii, dacă un angajator fură 1.000 lei de la 1.000 oameni prin neplătirea salariilor, îi poate da afară pe toți și să își ia altă mie, ca s-o poată lua de la capăt. Nimic nu-l oprește.
  • Contractele pe durată determinată. Dacă semnezi un asemenea contract la angajare, ai un scor atât de mic la bancă încât primești interdicție, nu îți poți lua nici măcar un cuptor cu microunde în rate. Asta se practică pentru ca angajatorii să nu fie nevoiți să trimită pe nimeni în șomaj. Lasă doar să îi expire contractul, apoi e liber. Se practică asta mai ales pe posturile de la call-center. Cum adică e durată determinată din moment ce omul lucrează deja de 7 ani la tine, cu contract prelungit la fiecare două luni? E de înțeles pentru posturile sezoniere, contractul pe durată determinată are o justificare, nu e de înțeles pe alte posturi.
  • Dacă ai un accident la locul de muncă, ți se poate desface contractul de muncă cu o zi înainte de a avea loc accidentul. Și încă ești luat la rost: ce căutai pe proprietate privată dacă nu mai erai angajat.
Iar când suni la AJOFM să îți cauți o slujbă, intră robotul și asculți piesa Primăvara de Vivaldi. Rămâi la telefon până se face iarnă, cu sloiuri de gheață ieșind din receptor.

duminică, 23 aprilie 2017

Am fost publicat în revista „Poezia” de la Iași

după vizionarea filmului voyage of time al lui t. malick 

 


Cândva a existat un moment în care universul
a fost infinit de mic și infinit de dens. Am putea
spune că timpul și spațiul au apărut la Big-Bang.
Universul este în expansiune.
Stephen Hawking


energie. formă. timp.
se întâlnesc.
Bang!
două săptămâni în pat,

în fața televizorului
și simt diferit legile fizicii. cea mai evidentă
e gravitația schimbată, când îmi pun
picioarele jos, la marginea patului, cobor pe planeta pământ
dintr-un loc în care și timpul s-a dilatat,
unde am făcut încălzire pentru viața viitoare
adică această [viață
boală e o navă spațială.

ce a fost înainte de big-bang? nu are importanță.
ce a fost înainte să renunț la încrâncenările mele,
înainte să învăț să iert?
nu are importanță
decât că toate lucrurile au picat pe albia lor.
precum toate constantele energetice
au picat pe albia lor la big-bang.
până atunci chiar și eu trăiam într-o gaură neagră
poate nu într-o rană dar sigur într-o absență.
iert azi și tot va trebui să iert și mâine. e un ciclu și probabil
greșeala e o resursă la fel ca fructele ude ca o fată
pe care le mănânc tacticos în fața televizorului.

la știri astrofizicienii spun că au mai găsit o planetă
asemănătoare cu Terra
la mii de ani lumină de noi.
osiris trece prin fața televizorului și se face întuneric.

se așază și se scaprină repede la o ureche.
nu-și alege întrebări existențiale
și nu se ia la trântă cu universul. nu se ridică în două picioare
să-și arate amenințător ghearele spre cer.
egoul lui felin și-l ține pentru el. mă privește lung dar nu e un savant.
fire de blană îi cad încet ca șoaptele.

dacă ar scrie poezie, nu ar da lecții, nu s-ar certa cu moartea,
n-ar crede că e primul care iubește și că asta-l face special.
e o pisică neobișnuită, care nu se place prea mult.
buddha spune că urecheatul mi-ar putea fi cineva drag mie,
venit de departe să mă salute.
deja îmi este.

și mă-ntreb când îl văd scărpinându-se:
poate în alte lumi, mamiferele lor nu se scarpină
fiindcă sângele se știe linge singur pe blană.
într-o altă lume, sânge blănos nu e un epitet.
dar atât motanul meu cât și sângele blănos trec peste aceleași
încercări, ca eroii mitici. le depășesc să reprezinte ideea de viață
în felul lor. asemeni unei metafore spuse despre același lucru,
apoi în ansamblu să vezi o față de om. o pisică, o față de pisică.
pentru fiecare în felul său, de la minunea de a-ți aminti până la uitări glorioase.
puse pe reluare, în caz că ai pierdut emisiunea. apoi ești liber.

chiar și pământul vomită un ghem de blană din când în când. de lavă.
de ce și pământul? niciun sistem nu poate rezista complet închis și izolat.
faptul că linsul și scărpinatul pot fi două metode cu același rezultat,
seamănă cu dragostea
și aud universul cum toarce.
mă duc să-l iau în brațe, iar vrea puțină atenție ștrengarul. sforarul.
îmi pun picioarele pe marginea patului. cobor pe Terra. nu ar trebui să mă ridic, însă înțepenesc
stând toată ziua în pat.

oricum, asemeni șeherezadei
întotdeauna universul pune punct poveștii tale înainte să

------------
Aceasta este poezia care a apărut în noul număr al revistei „Poezia” - Poezie și Ironie, primăvara 2017. Link către revistă AICI.


sâmbătă, 22 aprilie 2017

Seducătoarea credință în rău


Când vă uitați la imaginea cu scufundarea
Titanicului, simțiți compasiune sau dorința
de a da lecții despre orbire și mândrie?

Probabil că, în secret, fiecare dintre noi crede că singurul lucru cu care merită să se laude este relația intimă pe care o are cu răul vieții. Că noi, prin greutățile prin care am trecut, am gustat din amarul vieții și că asta ne-ar face, cumva, un soi de eroi în ochii noștri. Câteodată, cu jumătate de gură am și spus-o: „eu și răul ne cunoaștem”. Vechi tovarăși.
Fiindcă ne credem morali, uneori nu ne mândrim nici cu realizările noastre, nici cu frumusețile pe care le-am văzut sau simțit, nici cu studiile pe care le avem; ajungem să credem că singurul lucru cu care ne putem lăuda este credința în puterea de modelare pe care o are răul în viața omului. Iar în privința aceasta suntem credincioși de neclintit, ba chiar „habotnici în d'ale răului”.
La un accident rutier, mulțimile se adună la locul faptei nu să ajute, ci să privească, să își confirme că acea credință în rău este justificată: „am spus eu că un astfel de rău i se poate întâmpla oricui”. De aceea și setea de imagini sângeroase la sporturile violente, de aceea și știrile de la ora cinci.
Așa cum fiecare e ortodox sau catolic în felul său, tot așa, fiecare om are propriul cult al răului. Din păcate, de cele mai multe ori, se ajunge până într-acolo încât să se facă prozeliți ai acestui cult vanitos tocmai dintre cei dragi, că par la îndemână. Astfel, dintr-o ambiție arogantă de a modela lumea după propriul chip, se dau „bătăi rupte din rai”, „se taie din nasuri”, „se altoiesc” caractere. Iar cei altoiți, desigur, nu vor înțelege că „înțelepciunea este credința în rău”, așa cum era intenția – un om înțelept știe că revelație cu forța nu se poate –, vor înțelege doar că „teama înseamnă credința în rău”. Cu nuiaua nu-l poți dezvăța pe nimeni de iluzia că făcând binele este îndreptățit să i se întâmple numai binele.
Dacă Narcis privea în oglinda apei să se cunoască și să se admire în timp ce învață despre sine, prin credința în rău omul își ia umbra drept oglindă și se felicită pentru cicatricile pe care le ascunde. Precum Narcis, care s-a luat pe sine însuși unitate de măsură pentru întreaga lume, este foarte ușor să te lași sedus de gândul că „vă pot învăța eu cum stă treaba asta cu viața”. Se scriu mii și mii de autobiografii din sentimentul acesta, din înfumurarea de a fi „profesor în rău”.
E un fals simț al datoriei să îți spui că mai bine îți refuzi o sinceritate care ar aduce la lumină durerea din spatele acelor cicatrici, „să îți iubești durerile” sub pretextul de a nu le destănui celor dragi, că i-ar împovăra, însă, de cealaltă parte, să impui/ aplici o mentalitate întunecată ca formă de inchiziție. De subliniat că, în final, neferictul Narcis s-a prăpădit, murind de foame lângă oglinda apei.
Această credință în rău este un „virus psihologic” care dorește să facă ce orice virus face: să se multiplice. Cei care îl iau de la noi seamănă cu noi, devin copii ale noastre, pe scurt, devin posesia noastră. În Frații Karamazov, Dostoievski spunea că ne trăim viețile cu credința ascunsă că nu vom muri niciodată. Așadar, nici în moarte nu credem cu atâta zel (deși e singura certitudine umană) cum credem în rău. Însă, în esență, un astfel de „zelos al credinței în rău” nu are intenția de a face acel „bine pe termen lung” pe care pretinde că îl face. Chiar recent am citit o poveste despre fascinația răului, cu un copil bătut din senin de tatăl său după ce amândoi au supraviețuit Holocaustului, să-i arate „că viața e nedreaptă”. Oare ce-l putea învăța, ceva ce lagărul n-a reușit în această privință?
Din vanitate, definiția naivității devine „o necredință în rău, ca și cum o astfel de credință este însăși rațiunea de a fi, o relație sănătoasă cu Viața, apoi, paradoxal „să fie striviți ca să fie ajutați”, să-i fie revelat „dumnezeul personal”, în traducere liberă suntem noi înșine eroi civilizatori, dacă tot suntem deja eroi în ochii noștri pentru cicatricile pe care le avem. Oare tu, când vezi un „molâu”, un „mameluc”, un „bleg”, vrei să-l ajuți sau să-l strivești?