luni, 29 mai 2017

Marketing pe degeaba

„Iau cu mine un cearșaf în bazin / Defechez în bazin”
Clientul
Clientul contactează agenția de publicitate. Se stabilește o întâlnire după 48h, să aibă timp profesionistul să facă o analiză a afacerii clientului, privită din exterior. Secretul clientului este că are 300 de euro în buzunar. Pentru acei bani, se așteaptă să primească: site, optimizare SEO, pagină Facebook, Twitter, întreținere pagini Facebook și Twitter, poze profesionale cu tot ce ține de firmă, creare logo, rebranding (dacă e necesar), elaborarea unei strategii de marketing, e-commerce, brand awareness, crearea ambalajului personalizat pentru produse, descrierea de pe etichetă etc. Sau cheamă agenția în locația unde operează și zice: uită-te bine și zi-mi ce putem face să îmbunătățim. Apoi spune că nu-i place nicio idee, însă le pune el îl practică fiindcă pretinde că și el s-a gândit la toate.
Agenția
Ai o firmă și te contactează o agenție de publicitate. Secretul e că tu ai o plăcintărie, dar agentul nu știe asta și are o poezie de recitat: „Bună ziua, am făcut un studiu al vizibilității firmei dumneavoastră și am ajuns la concluzia că are nevoie de îmbunătățiri. Proiectul nostru este fezabil și, în opinia mea de specialist, sunteți pe nicăieri deocamdată.” Te și provoacă! Îi spui că plăcintăria ta merge și fără marketing, că n-o să dai profitul de pe o lună să poți admira cât de frumoasă e reclama volumetrică de deasupra chioșcului și nici nu îți imaginezi like&share la plăcintă (yuk!), că e o afacere în doi oameni: tu procuri ingredientele, iar tanti plăcintăreasa le frământă laolaltă și le coace. De acei bani iei zece saci de cartofi.

Probabil, piețarii sunt cei care vor fi luați la rând. Bieții piețari se vor trezi cu omul de marketing la tarabă, încercând să-i convingă să vândă online cartofi, că de livrare se ocupă o firmă de curierat, și – bla-bla-bla – chiar există precedent, că pe emag.ro se vând cartofi la 3,5 lei/kg și că ar fi bine să își deschidă SRL, să fie în legalitate, că omului îi place să cumpere „rapid, online”, fără să vadă cartoful, dar uită să îți spună că, în epoca asta, clienții cei mai „rapizi” sunt clienții care sunt nu doar pretențioși, ci de-a dreptul absurzi și îți vor aduce cele mai mari pagube, îți vor spune să le aduci chiar marfă la preț de producător, iar taxele să le plătești tu, transportul tot tu. Chiar pe gratis, dacă se poate, că din spatele unui monitor nimănui nu îi e rușine să ceară nimic sau să facă retur la produse, fie acestea și perisabile și să le dai și voucher data viitoare cu un „mulțumesc că ai cumpărat doi cartofiori de la noi”.
Deschid o paranteză. Eu cunosc acest tip de clienți: dacă ar putea, ar comanda de pe internet și un plămân, s-ar aștepta să primească bonus servicii de transplant și ar cere retur dacă nu-l acceptă corpul (de ce nu e compatibil cu corpul fiecăruia, domnu'?), plus transplantul gratuit al vechiului plămân, ținut la rece pe perioada garanției. S-ar aștepta chiar să fie lăsat să meargă la fotbal la cinci minute după operație. E un tip de client rupt de realitate și cu un complex de superioritate. Paranteză închisă.
Prezenta piață de marketing face presiuni asupra producătorilor să își cheltuie banii pe ambalaj, nu pe calitatea produsului, să facă reclame TV la sute de mii de euro, dar să își plătească tot mai prost angajații.
Problema nu este că se fac presiuni pentru implementarea acestui nou tip (corporate) de marketing, problema e că bătrânii n-au bani, iar tinerii nu îi cheltuie decât pe experiențe noi, nu pe posesii, așadar să tot elaborezi strategii peste strategii e precum integrarea europeană: o formă fără fond; încă nu e nevoie imperioasă de asta decât la câteva companii – care tot de afară au venit – pe care le poți număra pe degete. Fără marketing suntem săraci, iar cu marketing, săraci frumoși.
Desigur, roata se întoarce la marketingul online fiindcă giganții Google și Facebook pun la punct platforme de reclamă ușor de folosit pentru oricine, să îți faci reclamă pe Google cu două click-uri, iar marii experți în SEO vor rămâne fără slujbe în câțiva ani mai ales că, mai nou, Google indexează tot, fără strategii pentru cuvinte-cheie structurate sub formă de arbore, doar alegi tipul de afacere și platforma alege automat publicul-țintă. La fel e și pe Facebook. Tehnologia i-a lăsat pe mulți fără locuri de muncă și va continua să facă asta chiar și în propriul domeniu. Or inima unei afaceri nu e reclama, cum spune dictonul epocii. E disciplina și munca asiduă, să închizi ușa din față a barului și să servești clienții rămași înăuntru până la ora trei dimienața, dacă e cazul, să îi dai acei bani de marketing barmanului drept bonus. Reclamă mai bună nu îți poți face. Că de-am avea „vizibilitate”, cum se laudă agențiile, brandurile românești ar fi cunoscute peste hotare.

luni, 15 mai 2017

Ce să faci când simți că nu găsești plăcere în nimic

Trebuie să recunosc că de când am un loc de muncă stabil, iar volumul muncii e uneori copleșitor, lecturile mi s-au redus. Înainte era ziua și cartea, acum e săptămâna și cartea. Dar acest material nu este despre lecturi. Este despre ce puteți face când nu aveți putere să evadați în universul unei cărți.
Uneori, din cauza vieții de secol XXI, ne putem împietri încet și sigur, să nu mai simțim aproape nimic, doar pentru a duce încă o zi mai departe. Iată o listă de lucruri pe care le poți face să te simți din nou plin de viață:
  •          Împacă-te cu cine te-ai certat. Pune mâna pe telefon și sună. Îți bate inima cu putere când formezi numărul de telefon? Ți-am promis că te vei simți din nou viu.
  •          Spune-i cuiva adevărul pe care i l-ai ascuns multă vreme. Nu trăi într-o minciună. Una din cauzele împietririi emoționale este viața trăită în minciună. Nu o face ca și cum ești centrul universului și că numai din generozitate nu i-ai spus adevărul, fă-o pentru că vrei ca lucrurile să fie mai bune. Poate vor ieși scântei, o înjurătură urmată de o iertare, dar vei respira mai larg.
  •          Ascultă muzică clasică. Cel mai bine ar fi să asculți un album întreg. După primele zece minute, „pofta vine mâncând”. Îți recomand cu toată căldura Ludovico Einaudi, un compozitor contemporan de muzică clasică. Te unge la suflet. LINK AICI.
  •          Aștepți cu nerăbdare un eveniment și nu mai poți face nimic din cauza nerăbdării? Bea un pahar de vin (unul!) dacă ești major sau plimbă-te prin oraș cu căștile în urechi dacă ești încă minor. Te poți plimba și dacă ești major (sic!).
  •          Ești singur? Creează ceva. Poate îți vei învia visul din copilărie, să fii poet sau compozitor. În ziua de azi este foarte ușor. Pentru muzică nu trebuie decât să știi armurile și armonia și să ai un program precum FL Studio sau Ableton. Aranjezi notele muzicale, iar computerul cântă pentru tine. Dacă ai un aparat foto, ai putea ieși la fotografiat în sălbăticie sau în oraș. Iar poezia e facilă, în ziua de azi nu mai există reguli de scriere. Sau scrie povești pentru copii. Ei nu cer talent literar. Dacă nu acum, când?
  •          Stai tăcut pe o bancă în parc! Cam o oră. Uită-te la oameni cum vin și pleacă. Vei începe să îți simți locul în lume și să fii mai iertător cu specia umană. Momentele în care te oprești și îți faci timp de tine te ajută să îți re-sincronizezi viața.
  •          Uită-te la un film. Dar nu la televizor. Acelea sunt filme slabe. Dacă ai peste 50 de ani și nu știi folosi torenții, sunt sigur că este un tânăr în preajma ta. Alege oricare din filmele de la Festivalul Sundance, că nu îți furi căciula. LINK AICI cu lista filmelor câștigătoare. Cere ajutorul și pentru o subtitrare. După două ore de vizionat (cam atât durează un film), te vei simți mult mai bine.
  •          Fă ceva ce ai vrut demult să faci, doar că te simți ridicol, în ciuda dorinței. Pentru mine a fost să citesc toate revistele de benzi desenate cu Batman. Când am fost mic, nu aveam voie să citesc decât Biblia și mi-am dorit dintotdeauna să o fac. La 25 de ani mi-am adus aminte că am vrut dintodeauna să citesc toată seria. Știu că e ridicol, dar am simțit că am „recuperat” ceva, că am „corectat” ceva din trecutul meu. Dacă visul tău a fost să te dai cu un skateboard și din păcate ai deja 70 de ani, un sărit un parașuta în tandem ar echivala senzația. Skatingul necesită ieșire în public și ai fi filmat și pus pe internet. „Transferă sarcina” de la placă la parașută, cum recomandă psihologii.
  •          Descâlcește-ți viața. Probabil îți ia numai cinci minute să o faci, să pui toate lucrurile în ordine, însă n-ai avut curajul să o faci. Va durea, dar viața ta va fi reală și simplă. Pentru mine a fost teama de a învăța lucruri noi. Da, mi-a fost teamă să învăț un limbaj de programare, dar învățarea lui printr-un curs acrediat mi-a disciplinat mai lesne gândirea și, din când în când, fac ciubuce cu rezolvarea de erori informatice.
  •          Nu îți mai lăsa micile plăceri judecate. Mie îmi place formația Enigma în serile de sâmbătă, celor din jur nu le place. Nu îl oblig pe nimeni să asculte, ascult la căști, dar știu că amicii vor să mă facă să cred că e imoral și de prost gust să ascult muzică bună din anii '90 din când în când. Eu nu îmi cer scuze pentru plăcerile mele sincere, cei care ascultă muzică house îi vor condamna pe rockeri, cei care ascultă muzică pop pe cei care ascultă muzică folk, ca și cum nu ai voie să te bucuri de viață decât cum o spune cineva. Dar dacă muzica pe care o asculți te transformă într-o primată orientată numai după instincte, da, într-adevăr, problema e la tine, că muzica nu te face mai bun, ci necioplit.
  •          Du-te la un restaurant sau la o cofetărie și mănâncă ceva ales. De 20 de lei poți mânca pește cu garnitură de orez. Dacă îngerul tău păzitor ar știi că în 20 de lei stă fericirea ta, ți-ar face el însuși desertul, o prăjitură cu fructe. Ori dacă ai îngredientele, poți face chiar tu mâncarea. De pildă, budinca e ieftină și bună. Sau du-te în cămară și ia un borcan de compot.
  • Du-te un weekend la o pensiune în munți. Poți cutreiera munții pe jos sau pe un ATV închiriat. Personal, îmi place Stațiunea Băișoara. Vei rămâne suprins ce oferte găsești pe www.booking.com. În străinătate, oamenii au obiceiul de a petrece fiecare sfârșit de săptămână undeva, într-un loc frumos. Poți merge și cu cortul, dar grijă mare la căpușe...


O viață plicticoasă este o viață în care simți că viitorul tău este deja scris, că nu este plin de noi oportunități. Dacă poți umbla pe picioarele tale, dacă ești sănătos, nu se poate să îți petreci serile nefăcând nimic(!), că mintea omului tinde să se închidă în sine și să se sălbăticească așa – cei din jur vor observa asta. Dacă de apreciere duci lipsă, s-ar putea să tânjești să împresionezi pe cineva anume, toți cei din jur te apreciază în afară de acea persoană. Nu îi nedreptăți pe ceilalți care îți oferă dragostea, pur și simplu ar trebui să renunți tu la visul de a fi apreciat neaparat de acea persoană. Sper ca, pe lângă asta, lista de mai sus să îți fie de folos.

miercuri, 10 mai 2017

Nume pompoase pentru meserii de rând

De zece ani încoace, fiecare meserie
primește un nume nou, să sune șic.

Până a ieșit la pensie, mama mea a fost croitoreasă. A făcut Școala de Confecții la Marghita de Bihor, s-a măritat cu tata și s-a dus după el la Satu Mare. Eu am făcut Literele la Oradea și am rămas în Bihor. Din când în când mai vizitez satul ei natal, Almașu-Mare.
Mama știe face de toate în croitorie: de la scurtat pantaloni până la crearea unui costum. Îmi făcea costume când eram mic. Le purtam numai duminica sau la sărbătoare. Când am văzut prima dată corporatiștii, am crezut că aceștia sărbătoresc ceva, că erau cu toții îmbrăcați la costum. Pe unul chiar l-am întrebat cine i-a făcut costumul și mi-a răspuns că un designer pe nume Ildiko de la Casa de Modă. Ildiko era tot o croitoreasă ca mama, chiar o cunoșteam, doar că sună mai bine să spui că ți l-a făcut un designer, nu-i așa?
În ziua de azi, orice bucătar e chef (a se citi șef), orice șef de echipă e manager, orice gospodărie e o fermă, orice secretară e asistent de manager, oricine pune muzică de pe Youtube într-un local e DJ, orice târfă e escortă. Probabil, în regnul animal, orice fazan, când își deschide coada, se crede păun. Dacă așa se continuă, mentalul colectiv va suferi de iluzii de grandoare, că deja a-nceput să fie virală boala înnobilării ordinarului: chiar și un îndrumător se numește mentor, deși are numai 25 de ani. În pomicultură, mentorul e un altoi dintr-un pom bătrân, grefat pe un pom tânăr.
Până nu demult, chef nu era orice bucătar, ci numai acela care făcea mâncăruri rafinate pentru restaurante de lux sau familii nobile, designer vestimentar nu era oricine știe bate la mașina de cusut, ci unul care făcea colecții de haine pentru o companie, jurnalist nu era oricine scria la ziar, că atunci și mama Omida care scrie horoscopul e tot jurnalistă.
Sigur, angajatorii și-au dat seama de fenomen și nu mai folosesc denumirile comune ale meseriilor când publică anunțuri. Se caută Director vizual la o publicație (sau chiar direct în engleză, visual director, să te simți american), dar dacă îl întrebi de leafă pe șoferul firmei, câștigă mai bine decât vei câștiga tu la acea firmă. El n-are nevoie de asemenea vanități și titluri pe cartea de vizită, el are nevoie doar de portofelul plin. Iar când ocupi postul, afli că trebuie să desenezi copăcei toată ziua, doar că ești propriul tău șef, tu zici cât de înalt să fie copacul, tu îl și tai (de pe foaie) dacă nu îți mai place după pauza de masă la cantină. Acolo, desigur, un chef îți va servi mâncarea, o zeamă de chimen care pe meniu e denumită supă dietetică.
Dorel, frizerul din sat care știe face trei frizuri – și acelea numai cu mașina de tuns –, își poate pune pe cartea de vizită hair-stylist. Nici nu știe pronunța bine cuvântul, dar cartea de vizită îl împăunează. Cineva chiar mi-a dat odată o carte de vizită pe care scria herstailist. Bănuiesc că acesta e unul din motivele pentru care tinerii nu mai vor să muncească: numele meseriei lor nu sună bine.
Și știți unde se ajunge? M-am dus la un restaurant și am comandat ciorbă de burtă. Fiindcă și mâncăruile de la restaurant, mai nou, sunt făcute din semi-preparate congelate, m-am trezit în supă cu un ghem de piele de vacă, precum o insulă într-o mare de zeamă. Nu puteai băga lingura în ghem, era bine închegat. Am chemat chelnerița și i-am zis că nu îmi place ciorba. Știi mai bine decât cheful cum se face mâncarea, dragă? Și a trebuit să o și plătesc fiindcă am gustat o lingură înainte să observ ghemul. Dacă nu-ți plăcea, nu trebuia să mănânci DELOC din ea! Am dat 7 lei și m-am lăsat păgubaș decât să chem OPC-ul și să ne luăm la ceartă de gusturi. Probabil acesta e secretul artei culinare: să gătești din semi-preparate.
Aceste vanități costă, precum cazul cu machiajul miresei care s-a dus la salon să i se facă un machiaj de seară, iar când s-a auzit că e mireasă, machieuza a vrut s-o taxeze mai mult pentru aceeași lucrare fiindcă, dintr-o dată, machieuza nu mai era machieuză, era make-up artist, iar pentru asemenea servicii se plătește mai mult. Da, vanitățile costă: să știți că acum și nămolul se numește lut sfânt și e produs bio.

P.S. Mai este și reversul medaliei. Studenților la Farmacie nu le-a zis nimeni că, mai nou, să fii farmacist e egal cu a fi vânzător în halat alb fiindcă noi, românii, importăm medicamente și basta. La o farmacie, am cerut ceva pentru dureri de cap și mi-a zis farmacista că-mi aduce acid salicilic. O corectez: e acid acetil-salicilic. Sunteți farmacist? m-a întrebat duduia cu ironie. Nu i-am răspuns. În timp ce ea căuta ca pe o cutie de aspirină să scrie acid salicilic, și nu acid acetil-salicilic, am cerut și vaccin pentru oreion. M-a preluat colega ei. Era mai în vârstă, dar nu știa că există vaccinuri pentru toate bolile copilăriei. Nici cea tânără nu știa, de fapt. Vaccinul R.O.R. a fost inventat în anii '70... Ce se predă la facultatea aia? Mai grav e că farmacia respectivă avea vaccinul pe stoc. Dacă anul acesta se va scoate pe piață leacul pentru cancer, farmaciștii vor afla în anul 2064 de existența lui. Dar, nene, pe cărțile de vizită le scrie că sunt farmaciști...

luni, 8 mai 2017

Cât de mult semeni cu Don Quijote?

Povestea renascentistă a călărețului spaniol care se luptă cu morile de vânt a devenit legendară, cunoscută chiar și de cei care nu au citit opera. Însă ce ne poate spune autorul, Miguel Cervantes, patru secole mai târziu de la publicarea romanului Don Quijote de la Mancha?

Cervantes a avut motivația de a scrie romanul pentru că el însuși fusese un Don Quijote: inadaptat social, sărac și boem pe deasupra, s-a înrolat în armată în căutarea gloriei. După prima bătălie în care participă, își pierde brațul stâng. Întors acasă, realizează că nu este un erou, nimeni nu-l admiră pentru sacrificiul său, ci este o povară pentru cei din jur. Își dă seama că nu a fost nimic glorios în a merge la război.
E ușor să crezi că personajul Don Quijote a dispărut sau că este pe cale de dispariție, că nu ar mai avea nicio relevanță în realitatea zilelor noastre. Asta ar fi adevărat dacă oamenii nu ar mai suferi de nostalgii, dacă nu ar crede că trecutul e mai bun decât prezentul și că o restructurare a lumii ar fi necesară, după vechile modele.
Imaginați-vă mărimea egoului său dacă avea nevoie de o întreagă simfonie pentru a se revela lumii, de un cod al onoarei care să-l pună pe soclu. Probabil, dacă ar fi trăit în secolul XX, cu destulă putere, ar fi devenit dictatorul Benito Mussolini. Și fascismul era bazat pe ideea că Italia trebuie readusă la gloria de altădată a Romei; ca gest nostalgic și-a luat drept simbol fascia romană.
Donquijotismul poate lua diferite forme. Am vorbit recent cu un amic. Din vorbă-n vorbă am aflat că dorește să se apuce de scris. L-am întrebat ce vrea să scrie, dacă îi place mai mult poezia sau proza. A zis că vrea să scrie un roman. După ce l-am felicitat, l-am întrebat care e povestea sau, dacă n-are o poveste, care e ideea centrală. Și mi-a povestit: personajul principal e un înger care iubește o îngeriță, iar ea „se pătează” printr-o aventură cu un demon, apoi el, din dragoste, se duce în infern, unde devine demon; din cauza remușcărilor ea se sinucide, iar el stă în flăcări și „suferă o veșnicie în lacrimi sărate și foc întunecat” (cuvintele sunt ale lui).
Adevărul e că l-a părăsit iubita. Nu i-am putut spune ce cred despre ambițiosul său proiect. I-am urat succes. Ce cred, de fapt: dacă aș fi femeie, povestea asta m-ar înfuria. La fel ca Don Quijote, caută să fie pus pe soclu, ba chiar creează un întreg scenariu (cât efort!) prin care să „merite” să fie considerat erou, pentru a-și câștiga pe drept locul pe piedestal. La final, el e plin de calități pozitive, iar ea ar avea datoria morală să-l iubească, nu-i așa? Amice, știu că nu-mi citești blogul, dar dacă din greșeală dai peste acest material, iată ce cred: cu mentalitatea asta, nu te vei însura niciodată, fetele se tem că poate, într-o zi, le vei cere să îți lustruiască armura de arhanghel din pod, că pleci să lupți cu morile de vânt, desigur, în mintea ta asta ar fi o bătălie epică dintre bine și rău, iar pe umerii tăi ar sta soarta întregii lumi.
Și Don Quijote și-a dorit o remodelare a lumii și a pornit într-o misiune de restaurare a codului onoarei vechilor cavaleri pribegi. Cauza a fost incapacitatea lui de a se sincroniza cu vremurile în care trăia, sporită de credința că vechile povești cavalerești (precum Tristan și Isolda) sunt o sursă de moralitate și inspirație pentru un stil de viață perfect. Idealizările sunt periculoase.
Asemeni lui Don Quijote, amicul meu crede că nu merită dragoste decât dacă face fapte eroice pentru iubita lui. Însă, în epoca aceasta post-postmodernă, asta nu e mai mult decât un gest de împăunare a propiului ego, „păunul” care are nevoie de o poveste eroică cu care să se împodobească. Din nefericire, unii își aleg carierele în funcție de această vanitate. Aleg să fie artiști pentru că se văd pe soclu, alături de idolii lor morți de secole sau aleg să fie patroni pentru că sună bine și ajung să își facă praf companiile.
În 2017, nu cavalerul o salvează pe doamna aflată în pericol, ci ea îl salvează pe el, că salariile pentru femei sunt mai mari decât cele pentru bărbați, oricât de mult s-ar simți răniți în orgoliu cei din urmă. În Japonia i se dă concediu paternal soțului, să spele ciorăpei și pantalonași, iar mama copilului pleacă la lucru să câștige bani de pâine (orez, în cazul lor). Făt-Frumos a rămas fără slujbă.
Să te lauzi că ești rebel ca Don Quijote nu e bună nici de glumă, personajul lui Cervantes a ajuns să își vândă pogoane din moșie pentru a cumpăra cărți cavalerești. La cămin, în studenție, am cunoscut pe cineva care avea un șoim și vâna păsări cu arcul, în parcul central din Oradea, să își poată hrăni acvila. Necitit fiind – iar povestea lui Don Quijote o știa numai din auzite –, mi s-a lăudat că e precum Don Quijote. Ce-i drept, băiatul răbda foamea să își poată cumpăra de-ale vânătorii. Altădată mi-a zis că el e precum inorogul lui Cantemir, „blând și puternic”. La cei 24 de ani ai săi, îi lipsea numai cornul din frunte, nici nu cred că a terminat facultatea, chiulea de la cursuri să vâneze. Astăzi, nevoia de aventură o satisfaci cu un concediu la munte, nu în parcul central, la vânătoare de vrăbiuțe care seamănă cu morile de vânt când dau din aripi. Oare tu cât de sincronizat ești cu prezentul? 

P.S. Ideea materialului mi-a venit de la faptul că am fost oprit pe stradă de un zelos neoprotestant care m-a întrebat dacă sunt virgin (dacă m-am întinat cu femei). I-am zis că nu îl privește. „Și ție ți-e rușine să spui fiindcă te mustră cugetul”, a adăugat. El mă „ataca” vehement cu versete din Biblie, iar eu mă gândeam că atunci când cineva are o asemenea înverșunare, acela este cel nefericit, nu eu. Mi-am văzut de drum neștiind dacă mi-e milă sau teamă de el.