duminică, 25 iunie 2017

Adevăruri cu care ne place să ne facem rău


Adevărul trebuie procesat, nu înghițit pe nemestecate,
altminteri provoacă suferință.
Există o diferență între a ști un adevăr și a-l crede. Iar când un adevăr pe care-l știm poate schimba fundamental tot ceea ce credem, uneori ne place să ne forțăm să credem, ajungând să ne facem rău emoțional, nefiind pregătiți, neavând fondul necesar să-l întâmpinăm. Pentru niciun adevăr nu merită să se moară, cum și-a dat seama și savantul Galileo Galilei când a fost judecat pentru că susținea că Pământul e rotund și se învârte în jurul Soarelui. Adevărul se apără singur.
Mă miră cum și-n ziua de azi unele idei de secol XVII încă mai sunt luate de bune, în cazul de față că pentru adevăr trebuie să suferi. Pot înțelege de ce oamenii cred că pentru adevăr trebuie să suferi: ar presupune un drum inițiatic, iar omul e o ființă căreia îi place să se vadă un erou cu o misiune care-i dă sens existenței. Faptul că descoperirea unui adevăr a fost făcută prin suferință, ironic, nu ne face să ne bucurăm mai mult de acesta deoarece îl asociem cu suferința.
Nu e un lucru sănătos să fluturi adevărul sub nasul oamenilor ca și cum ți-ar da o anumită superioritate. Unii duc steagul hedonismului, că suntem doar un pachet de organe și scopul vieții este plăcerea, dar aceiași oameni au ajuns, mai târziu, să aibă nevoie, încă de tineri, de transplant de noi organe, de multe ori din cauza abuzului de narcotice. Poate că suntem doar un pachet de organe, dar nu văd de ce le-aș face praf cât mai repede, că nu e ca și cum zici: suntem doar praf, îl găsești și-n mijlocul drumului.
Alții duc steagul ateismului. Că știința e singura sursă de adevăr, iar toată cultura e un mare rahat fiindcă e doar o altă formă de credință. Sigur că e dificil să devii chiar și vegetarian de azi pe mâine, darămite ateu. Alții spun că trebuie să fii martor al lui Iehova. Toți spun că știu adevărul. Eu cred că orice formă de propagandă e greșită, că dacă vreau să mă botez la martorii lui Iehova, știu unde se află biserica lor, dacă vrea cineva să devină ateu, știe unde se află raftul de știință. Eu l-am găsit, dar nu am încetat să citesc lucruri false, adică literatură. Am nevoie și de minciuni.
Imaginați-vă că de mâine aflați că verdele e roșu, că l-ați perceput greșit. Un hedonist ar spune: păi dacă e așa, nici la semafor nu mai are rost să oprești. Buddhistul ar spune: roșul e calea. Nihilistul ar spune: nu există nicio culoare. Ateul: văd roșu, deci cred. Veganul: nu mai mănânc deloc fiindcă eu măncam numai ce e verde. Martorul lui Iehova: am fost martor la cum s-a schimbat din verde în roșu. Se poate observa cum fiecare încearcă să își recalibreze viața în funcție de adevăr, dar niciunul nu spune: ce bine că am aflat asta!
Mai sunt și aceia care spun că universul e prea mare să avem vreo însemnătate, însă 99.9% din acesta e fără viață, mai sunt aceia care spun că suntem speciali în univers și se cred olimpieni de mâine, mai sunt aceia care spun că România e o colonie și atunci nu are rost să fii român, mai sunt și aceia care spun că lumea e rea și că trebuie să fii rău și tu dacă vrei să supraviețuiești, mai sunt aceia care spun că bărbații-s porci și nu trebuie decât să te folosești de ei, sau că femeile-s curve și nu merită să te căsătorești... Dacă te apuci să îi crezi pe toți, ajungi la balamuc, că multe se contrazic singure. Cel mai periculos este să îi crezi pe sofiști și pe cei cu teoria conspirației, iar cei mai haioși sunt aceia care caută adevărul în dicționar, ce scrie în dreptul cuvântului viață.
Adevărul ar trebui să fie un instrument care ne ajută, nu în numele căruia să ne facem rău emoțional, forțându-ne să ne acomodăm cu el, și nici o armă cu care să îi facem pe alții să sufere. Știind adevărul, ar trebui să fim oameni mai buni și ar trebui să stârnească în noi compasiunea, nu răutatea. Din dragoste, de multe ori, nu putem spune adevărul.

joi, 22 iunie 2017

Plan pentru nebunie


Îți pot citi dragostea în zațul de cafea și-n cum lași
masa nestrânsă după micul dejun

înainte să pleci, m-ai pupat pe obraz cu căldură. Am simțit-o.
Scurt. Ca un bliț care se trezește brusc și sărută portretul înainte să-l uite.

Da. Suntem în grafic. Deși nu întotdeauna am părut
un bărbat adevărat. Uneori ai înnebunit și ai țipat ca un demon. E bine:

semn că nu ești o gheișă
ori să mă vezi învăluit într-o aură.

Niciunul nu credem în dragostea până la moarte,
încă nu am trasat harta până acolo,

dar văd ce-mi lipsește acum: corpul tău fin în cămașa mea largă, doar
doi nasturi încheiați, și cum lipăi așa desculță pe gresie.

Așa simt la vârsta asta. În unele dimineți
mă aștept să apari tu în oglindă în locul meu,

după ce mă spăl pe față. Semeni puțin cu mama.
Ai trăsături simple ca marea. De aceea,

nu-ți cer albastrul să fie la fel de închis ca al meu.
Largul tău este și va rămâne al tău. Ne întâlnim pe țărm.

Sau pe o insulă mică, la cinci minute de mal,
cât râdem în același timp într-o zi.

Câteodată, când ești plecată, mi se pare că te aud strigându-mă
în casă. Dragule, ai încuiat ușa, dulceață, nu-ți pui miere-n ceai?

Dacă nu știi care e cauza, ci cauți numai efectul,
înseamnă că dragostea e un plan să îți pierzi mințile.

Iar când ești departe, o scrisoare nedeschisă
de la tine e un lucru erotic.


vineri, 16 iunie 2017

O stranie întâmplare cu un om al Bisericii


În urmă cu mai bine de 10 ani, fiindcă acasă nu aveam televizor din cauză că am crescut într-o familie ultra-ortodoxă (sinonim cu habotnică), iar în Satu Mare, Cinematograful Victoria s-a închis, nu aveam unde să vedem filme. Cinematograful Luceafărul era demult închis, ultimul film pe care l-am văzut acolo a fost Regatul de foc cu Christian Bale. Așadar, pentru a vedea filme, împreună cu fratele meu mai mare decât mine cu șapte ani, veneam cu trenul aici, la Oradea, unde m-am stabilit abia în studenție, sau la Baia Mare. Întâmplarea pe care o voi povesti a avut loc la Baia Mare.
La Baia Mare, ultimul film pe care l-am văzut cu fratele meu a fost Regele Scorpion, cu Dwayne Johnson.  Eu și fratele meu coborâm din tren și ne îndreptăm spre locul unde știam că se află cinematograful, dar nu-l găsim. Ne învârtim în jurul clădirii, niciun semn că acolo ar fi un cinema.
Îl întrebăm pe primul domn care ne iese în cale, un domn cărunt, la vreo 60 de ani, unde se află cinematograful.
-                    Păi ăsta e! ne răspunde el.
-                    Dar noi nu vedem niciun afiș, i-am zis.
-                    Să-l fi închis? se întrebă. Dar voi doi de unde sunteți?
Noi îi spunem că suntem de la Satu Mare, el aude Satu Nou, care e o localitate lângă Baia Mare.  Ne spune că el știe toate satele, că el umblă des prin județ cu treburi de la Protopopiat. Ne dezvăluie că a fost cantor.
-                    De unde din Satu Nou?
-                    De lângă fântână, am spus eu cu gândul că fiecare sat are o fântână publică.
-                    Voi îl știți pe Mărie?
-                    Păi Mărie n-a murit?! spuse frate-meu, să scăpăm odată de el și am dat să plecăm.
-                    A murit? se miră cu un tremur în glas și imediat i s-au umezit ochii.
-                    Noi știm că Mărie a murit, am subliniat eu.
-                    Ăla de lângă fântână? căuta să se agațe de orice.
-                    Aceea, zice frate-meu. Boală venerică. Hai, Theo, să ple...
-                    Vai de pula mea! îl întrerupe pe frate-meu. Odihnească-l Dumnezeu!
Prima dată am crezut că omul e un agramat, că Mărie e nume de femeie, dar aflăm, din vorbă-n vorbă, că Mărie era un bărbat muieratic. Nu reușeam să scăpăm de el, tot mai avea ceva de întrebat sau adăugat. Bătrânul era în aceeași măsură de îngrijorat pe cât de șocat fiindcă Mărie a fost un om bun:
-                    La viața mea, tot ce-am prins, bărbat, femeie, am futut. N-am ținut cont. Dacă-ți place, dă-i înainte!
Ne mai mărturisește că el i-a făcut preoți pe mulți, că au ajuns departe cu ajutorul lui.
-                    Măi, îl bruschează pe frate-meu, tu ce școală ai terminat?
-                    Zidărie.
-                    Las-o-n pula mea de zidărie! Îți place ție să stai cu var și mortar în nas?
-                    Nu.
-                    Păi hai la Teologie. Pun eu o vorbă bună. Îi știu pe toți. Te fac popă cât ai zice pește.
Se întoarce către mine:
-                    Tu nu vrei să fii preot? Pâine bună. Uită-te, așa slăbuț cum ești... Măi, voi doi semănați ca două picături de spermă.
-                    Mda. Eu vreau să mă fac medic.
Pe atunci am visat să fiu medic, până în clasa a noua, când am fost ascultat în prima oră de biologie și mi s-a dus naibii visul cu prima notă de trei din viața mea, că celula procariotă se pare că era foarte importantă și eram obligați să învățăm din zece manuale, să găsim diferențe de informații, apoi să venim noi la școală cu curiozități și întrebări. Așa e ușor să fii profesor. Paranteză închisă.
-                    Stomatolog? mă iscodește bătrânul.
-                    Nu. Chirurg.
-                    Pfai, prostule, fă-te stomatolog, că se câștigă bine și ai cabinetul tău, nu te duci la spital, între toți babalâcii, iar până să ajungi medic deplin, zeci de ani vor trece.
-                    Sau medic de oase.
-                    Aia mai merge. Dar vă fac eu popi pe amândoi. Gândiți-vă. Ocazie unică în viață. Unde ne întâlnim să discutăm la o cină?
Ne uităm la el, avea o cruce mare sub cămașă, împodobită cu pietre. Stabilim unde și când ne întâlnim și ne facem cruce și pe spate că am scăpat de el. Nu ne-a mai trebuit niciun film.
Straniu, frate-meu s-a lăsat imediat de meseria de zidar și a făcut seralul tehnic la Oradea, care se pare că i-a fost de mai mult folos decât zidăria. Azi e barman și face cocktailuri. Ne-am întors după câțiva ani la Baia Mare și ne-am uitat la filmul The Omen: 666, lansat pe data de 06.06.2006, despre nașterea Anticristului, naștere asistată de un om al Bisericii. Dacă mă-ntrebați pe mine, eu cred că deja l-am întâlnit și a vrut să mă popească...

vineri, 9 iunie 2017

ce știu morții ca pe tatăl nostru

Donte Collins


în ultima vreme, când sunt întrebat cum ești, eu
răspund cu un nume care nu mai e printre cei vii
Rekia, Jamar, Sandra
din noroc trăiesc în momentul acesta. mă întreb
deseori: dacă arma care mă va desface
a fost deja făcută, ce naștere albă
mă va-ngropa, câte gloanțe, ca un
stol de gaițe albastre, vor veni să-mi poarte negrul
până la patul ultim, care fotografie va fi folosită
pentru a-mi subția sângele. azi nu
am murit și nu există dumnezeu sau lege căreia
să-i mulțumesc. glonțul mi-a ratat capul
și a aterizat în altul. astăzi, am trecut
pe lângă o oglindă și nu am văzut trupul victimei, în schimb
o sugestie, o deliberare, o necompletată
notiță lipicioasă privindu-mă și ea de acolo. eu
nu am destul loc pentru amândouă: furie și
plâns. mă duc să plâng iar fiecare lacrimă se preface
în abur. spun că eu am greutate și spirit
ce apare să mă țină de gură cu partea tăiată a mâinii albe

trad. Theo Gușat



what the dead know by heart
Donte Collins

lately, when asked how are you, i
respond with a name no longer living
Rekia, Jamar, Sandra
i am alive by luck at this point. i wonder
often: if the gun that will unmake me
is yet made, what white birth
will bury me, how many bullets, like a
flock of blue jays, will come carry my black
to its final bed, which photo will be used
to water down my blood. today i did
not die and there is no god or law to
thank. the bullet missed my head
and landed in another. today, i passed
a mirror and did not see a body, instead
a suggestion, a debate, a blank
post-it note there looking back. I
haven’t enough room to both rage and
weep. i go to cry and each tear turns
to steam. I say I matter and a ghost
white hand appears over my mouth