sâmbătă, 5 august 2017

O amintire vie, dar falsă


Eu nu așa îmi amintesc această scenă.
Azi am văzut un film, Starman, cu Jeff Bridges. Voi reveni la sfârșitul materialului asupra filmului.
Îmi amintesc când psihoterapeutul pe care l-am avut acum câțiva ani, un anumit Sorin, mi-a zis că amintirile cele mai vii, cu imaginile cele mai vivide, sunt de fapt cele mai puțin adevărate pe care le avem, cu cât mai vii, cu atât mai false.
Și i-am povestit o amintire pe care am avut-o, că eram în febră, pe moarte, iar mama îmi schimba așternuturile și ștergarele înmuiate în oțet, care îmi înveleau pieptul. De fapt, chiar am descris scena în romanul pe care intenționez să îl lansez anul viitor, intitulat Dumnezeul părinților noștri:
Dumnezeu ți-a cercetat inima și a vrut să te ducă repede la El, a adăugat tata. Când ai fost mic, dacă mai ții minte, ardeai în febră. S-a uitat la tine și a înțeles mai multe lucruri despre tine decât ai putea crede. Așa de mult te iubește! Eu și maică-ta ne-am rugat să te lase în viață, dar mi-a spus să te întrebăm pe tine, la urma urmei, fiindcă erai în balanță.
Ca prin vis simt cum se învârtea pământul cu mine din cauza arșiței și stafidirii buzelor. Când frații mei se rugau în cameră, mă uitam a dormi. M-a trezit mama și am aflat din șoaptele fraților mei că sunt pe moarte. Au spus-o ca pe-un lucru grav. În timp ce îmi schimba compresele înmuiate în apă și oțet, puse în jurul pieptului, m-a întrebat dacă vreau să trăiesc. Cu o mână mă ținea ridicat, cu cealaltă mă învelea în prișniț. Îmi simțeam limba ca o cârpă: i-am răspuns „da”, deși nu mi-a fost teamă de moarte, ca și cum un „nu” era o boacănă ce-ar fi supărat-o; amețeala era dulce și aveam simțământul că pot oricând să dorm a muri. Însă nici de viață nu-mi era teamă, părea un vis ca oricare altul, numai cu ochii deschiși. M-a întrebat dacă cred în Dumnezeu. Nu îmi amintesc cum, dar știam cine e Dumnezeu și, pe când mă rotea între plăpumi, o clipă mi-am simțit carnea de pe mine un gunoi, întrebându-mă, cu mintea mea de copil, de ce s-ar mai obosi cineva să repare o epavă. Cumva, era păcat de prosoapele acrite, că oțetul le distrugea țesătura făcută de mâinile calde ale bunicii.
Să nu mi-l ia, Iosife! Decât să mi-l ia, mai bine nu mi-l dădea! a zis mama și a închis ușa după ea. S-au auzit rugăciuni și m-a luat somnul încercând să le deslușesc.
Această amintire este falsă. Am sunat-o pe mama și am întrebat-o. N-am fost niciodată pe moarte, cu febră atât de mare încât era să mor. I-am spus de amintirea mea și a zis că n-a avut loc așa. Am fost bolnav, am avut compresă cu apă pe frunte, dar nu pe moarte. Cu cât mă gândesc mai mult la această amintire, parcă pot adăuga mai multe detalii, dar adevărul este că n-au nimic de-a face cu realitatea. Știu că e falsă, dar emoțional nu-mi vine să cred, deși mi-a descris mama exact cum s-a întâmplat, că în semitrezie am auzit cum tata vorbea despre cineva și am crezut că e vorba de mine, tot am acea convingere că lucrurile s-au întâmplat cum mi le amintesc, deși știu că nu e așa. La așa ceva m-a ajutat scrisul, să mă vindec.
Revenind la filmul cu Jeff Bridges, produs în anul 1984: am văzut o scenă din film, chiar finalul, când am avut patru-cinci ani. Încă aveam televizor. Un Olt alb-negru. Tata s-a rugat să se strice și, culmea, s-a stricat, că Diavolul era în casă. Nu că nu mi-ar fi prins bine lipsa TV-ului, am citit mai mult, dar e straniu cum s-a stricat de unul singur în fața noastră...
Eu îmi amintesc că extraterestrul din filmul cu J. Bridges și-a băgat bila aceea ciudată sub piele, dar nu așa e filmul. În film, i-o oferă eroinei. Eu îmi amintesc chiar că avea o pălărie de cowboy, că niște elicoptere erau pe fundal când a plecat în nava spațială și ani de zile mi-am dorit să știu ce film e, că tata a oprit televizorul. După ani de zile – de fapt abia acum – am aflat care era filmul. Când am văzut scena, am crezut că e din alt film. Nu era. Amintirea mea era cea falsă. Desigur, cei care nu vor să creadă că amintirile pot fi false au inventat teoria cu „efectul Mandela” (vezi aici). Eu nu cred în acele supoziții. Nu îi cred nici pe aceia care-mi spun că au amintiri dintr-o viață anterioară. Sunt amintiri false, ușor de populat cu detalii, cine știe din ce motiv au fost țesute de minte.
Am scris acest material pentru că sunt sigur că aveți întâmplări asemănătoare în viața voastră și doresc să lăsați loc de posibilitatea că lucrurile nu sunt cum vă amintiți că sunt, ci cum vă confirmă ceilalți că sunt deoarece s-ar putea să vă dăuneze emoțional dacă vă încăpățânați. Mie mi-a dăunat atâta vreme că am crezut că am scăpat miraculos de moarte în copilărie. Era doar o amintire falsă. Din păcate, cu tata am o multitudine de astfel de amintiri și mi-e greu să am discernământ, să separ realitatea de fantezie. Din textul de mai sus se poate și observa că era sever, convingător și foarte religios. Dacă vă amintiți ce-au spus iezuiții, dă-mi copilul în primii șapte ani ai vieții sale iar eu îți voi da omul, imaginați-vă cum e ca tot ce vă amintiți despre primii șapte ani ai vieții voastre să fie probabil o minciună, amintiri false pe care nu-ți poți pune fundațiile identității. În situația asta mă aflu eu și mă întreb constant cine sunt, așadar cunoaște-te pe tine însuți e la mine un reflex necondiționat, unul de supraviețuire. Există o diferență între a accepta un adevăr și a-l crede.
Tocmai de aceea am scris Dumnezeul părinților noștri, că eu nu înțeleg ce s-a întâmplat. I-am întrebat și pe frații mei. Nici ei n-au înțeles. Romanul îl voi lansa anul viitor, după ce stă la dospit luni bune, apoi luni bune va sta și pe masa lectorului Marius Miheț. Din câte îl cunosc, îi va lua jumătate de an să taie din text. Așadar cam la anul pe vremea asta va avea loc o lansare. Nu mă grăbesc, e ultima lucrare literară pe care o public, e ceea ce dintotdeauna am vrut să scriu, e chiar motivul pentru care m-am apucat de scris. Nu voi mai scrie literatură fiindcă simt o combinație de lehamite de lumea literară cu o oboseală sufletească, că nu mai are rost să lupt plus că nu mai am nimic important de spus să mă vindec mai lesne.
 

miercuri, 2 august 2017

Acest Nou Val literar: Dacă recenziile de carte ar fi oneste (5/10)

-- Un pamflet --



1. Recenzie negativă
Scriitorașule, scrii prost, dar nu am citit nimic scris de tine. Nu te plac. Hai să fiu sincer, am deschis la întâmplare cartea pe care ai scris-o, am scos din context câteva cuvinte de-ale tale și gata, nu ai talent. Trebuie să citez ceva, altminteri ți-ai da seama că n-am citit cartea. Talentul, asemeni credinței, e o foaie semnată de cineva, iar aici noi te botezăm; n-ai talent fiindcă nu faci parte din Bisericuța Noastră ce seamănă cu o terapie pentru dependenții de alcool, cu diferența că întâlnirile au loc la amiază și vorbim mult despre vremurile Împușcatului. Crede-mă, îți spun adevărul, scrii prost, n-aș avea de ce să te defăimez, mai ales că n-ai faimă, pe cuvântul meu de-z-onoare!
Mii de cărți ajung la noi prin poșta redacției, crezi că ne vom apleca asupra broșuricii tale? Păi tu crezi că mai stă cineva ca pe vremuri să citească lucrările despre care scrie? Ești naiv să crezi că ne ocupăm timpul citind. Mai avem de făcut și altceva, treburi în casă, iar dacă mă gândesc la supa de fasole-păstăi pe care mi-a pregătit-o nevasta, numai de cartea ta nu-mi arde. De fapt, broșurica ta bășinoasă e bună de citit pe budă, după fasole. Mai rupi câte o foaie, are foi de calitate, nu lasă între buci dungi de tuș (nu arăți ca un babuin cu fundul colorat) și nu înfundă canalul. În plus, dacă șifonezi hârtia, să nu fie colțuroasă, te simți șters la fund cu vată de bumbac, răsfățat de-a binelea. Ce act vulgar! Te și excită dacă te gândești mai mult la imaginea asta, tu zeu, ștergându-te la funduleț cu suflețelele oamenilor. Ah, mă simt divin, cât de moale e hârtia! După ce consumi ceva, elimini. Așa e și cu consumul de literatură și recenziile. Ce-i drept, în ultima vreme, diareea e cam goală; am ronțăit șapte ani pe o păstaie ațoasă de fasole. Înainte de cartea ta, băiete, am mai citit ceva: contorul de gaz.
În fiecare an se scot mii și mii de cărți, ești doar un fulg în avalanșa asta din care, ca literatura să mai aibă sens, adică să fie un întreg ca să-nțeleagă tot prostul ceva din ea, trebuie să îi ridicăm în slăvi numai pe ai noștri. Nu că ar înțelege ceva din ea tot prostul, dar intenția contează.
O știi pe aia cu „statul sunt eu” de la Regele Soare? Literatura sunt eu. Noi. Eu. Păi tu trebuie să începi de jos, băiete, să începi să traduci lucrările noastre, să ne tehnoredactezi pe gratis cărțile, să îți (de)formezi originalitatea cu viziunea noastră asupra literaturii, apoi să publici undeva, într-un colțișor, ceva mărunt. Cum spuneai? Că Victor Hugo a fost primit în Academia Franceză la doar 17 ani? Băi, Quasimodo, tu te crezi din gașca lui Macron?! Aici e România, cocoșatule, aici noi suntem stăpânii acestei limbi, iar ca să intrăm în istorie, facem limba asta cât mai ocultă, adică să-i înțeleagă mecanismele numai o mână de oameni, o elită. Cum altfel crezi că ne păstrăm superioritatea?
De fapt, din cele două versuri cărora le-am tras cu ochiul, mi se pare că ai atât de puțin talent încât parcă numai un vers cât-de-cât ai fi scris în toată cartea aia. Păi se poate să scrii atât de slab?! Taci din gură, literatura e produsul nostru! Noi suntem ca MTV, noi facem vedetele. Sigur, n-o să putem niciodată să scriem o carte pe o temă dată de o editură, la comandă, noi scriem numai ce vrem, dar noi suntem profesioniști fiindcă nu știm scrie la comandă, tocmai de aia, spirit liber-profesionist. Dar cartea ți-o vom analiza ca și cum tu ar trebui să știi scrie la comandă – a noastră, firește. Dacă o vom deschide. Trebuie să faci câte o recenzie din când în când, altminteri lumea uită de tine, or eu nu pot permite asta, să fiu dat uitării.
Cum îți permiți tu să crezi erezia că există mântuire în afara Bisericuței Noastre, puțoiule? Am salvat chiar și cărți foarte proaste de la damnare, doar pentru că erau parte a Bisericuței. Literatura nu poate exista fără să fie instituționalizată, prostuțule! Fie autorul și Dumnezeu, dacă nu e înscris la noi în registru... voi scrie o recenzie prin care spun că a scris Biblia fără talent. Apoi citez dinadins pe-acolo niște versete cu liste plicticoase de obârșii de prin Cartea Cronicilor și zic: o fi El Cuvântul, dar nu-l știe folosi. Ei, nu e memorabil ce zic? Argumentele nu contează niciodată, numai bârfele de după. Totul e un spectacol aici, iar eu sunt tata' lor la arta asta.
Păi tu nici pufuleți n-ai și crezi că știi scrie? Ai interzis la scris un an de zile! Tuturor editurilor: nu-l publicați pe nătărău. Tuturor comisiilor: niciun premiu pentru el. E ordin de la Centru. Suge-o, fraiere!
Să înveți ce-i umilința! Să te cerți cu noi ca și cum te cerți cu Dumnezeu apoi, învins de tăcerea noastră, chiar să ajungi să ne mulțumești că te-am modelat într-un om nou. Știi tu, ca atunci când cineva, înnebunit de durere, ajunge să spună că de nu i-ar fi luat Dumnezeu copilul prin cancer n-ar fi înțeles niciodată adâncimile sensului vieții. Cam tot așa, doar că aici noi suntem dumnezeul, iar copilul e cartea. Suntem omniscienți chiar: știm și ce fel de literatură va apărea peste zece ani. Tot ca a noastră, firește. Noi, Eu, totuna. Suntem o legiune.
2. Recenzie pozitivă
Ai noroc că te cunosc. Mă tot întreb cum să scriu recenzia asta. Haide să coc ceva bun. Ceva memorabil. Încă nu știu ce, dar voi zice că ești bun în așa fel încât citatul meu să fie memorabil, nu cartea ta. Ai noroc că te cunosc și-mi place traducerea pe care mi-ai făcut-o ultimei mele cărți. Îmi mai place când mă chemi la câte un festival de literatură pe banii statului. Te voi chema și eu anul viitor, să-ți întorc favorul.
Ah, mi-a venit o idee!
Mă voi uita la cadoul pe care mi l-ai trimis alături de carte și voi face o corelație cu acesta: cartea este ca o călătorie mult visată (privind biletele de tratament pe care mi le-ai procurat), are valoare (mi-ai pus în plic și 200 de euro, bani de buzunar), nu o pot lăsa din mână (m-ar omorî nevasta)! Nu sunt eu un om creativ, nu găsesc eu inspirație în tot ce mă înconjoară?
Ai noroc că te cunosc, micule derbedeu! Că de nu mi-ai fi făcut și tu vreo douăzeci de cronici pozitive la cărțile mele, ai fi mâncat. E o carte proastă, dar nu am curajul să ți-o spun fiindcă abia două pagini am citit din ea. E mai mult decât celor cărora le fac recenzii negative, nu te bosumfla! De fapt, toți știm că scriem prost, dar suntem cei mai mari de pe strada noastră. Important e că strada asta e mare ca Wall Street: aici e buricul. Ai noroc că te știu. Oare n-ai putea tu să scrii o recenzie și s-o semnez eu? Adică tu știi ce ai scris acolo. Că dacă mă pun eu, ar trebui să scriu că toate stângăciile tale sunt gesturi intenționate, să te scot din rahat.
Există undeva, într-un loc de basm, un cititor ideal pentru care se scriu recenziile astea. Sigur, ideal ar fi să nu citească fiindcă își va da seama cât de superficiale sunt recenziile astea pe care le fac, că mă dau în vânt după cuvinte pompoase să te laud, iar dacă chiar vei scrie vreodată o carte bună, voi fi și eu acolo, printre susținătorii tăi. Îmi voi cere birul, desigur. Să îmi faci o biografie. Sau haidem să sărim peste formalități, o statuie de aur îmi ajunge. Eu te-am descoperit, eu te-am uns scriitor, al meu ești.
Ca Iosif Vulcan cu Eminescu, nimeni nu-și mai aduce aminte ce bazaconii scria moșu', dar toată lumea știe de el din pricină că i-a schimbat numele lui Mișu. Știți, poetul acela păduchios care a debutat la Oradea, asta în condițiile în care Oradea era lângă Budapesta, unde se afla revista, de fapt, la momentul debutului poetului, doar că – aveți imaginație – e un scenariu suprarealist, să ne putem lăuda că a debutat pe pământ românesc, că doar poetul nostru național nu putea debuta, nu-i așa, pe pământ unguresc. Ah, dacă e scenariu suprarealist, haidem să nu vorbim despre el, că eu habar nu am despre trăsăturile altor curente decât postmodernismul. Nici despre acesta, dar e facil fiindcă nu trebuie decât să te uiți la televizor toată ziua și îți dai seama cam ce e postmodernismul. Postmodernismul a început cu pilula contraceptivă și se sfârșește când ți se sparge prezervativul, că mental trebuie să te întorci în timpuri medievale când ai copii. Vorbesc din experiență. Dacă-i vrei actuali, le pui Cola în sticluța cu biberon. N-ai o cola sau o înjurătură în poezie, nu ești actual. Uneori, uitându-mă-n oglindă, am senzația că vorbesc în versuri. Și fac versuri mai bune decât scriu mulți. Tot ce vorbesc eu e literatură!
În fine. Recenzia asta e despre mine, cât de bine știu citi, nu despre tine, să înțelegi și tu de ce scrii cum scrii, să îți fiu o oglindă. Știu citi, dar n-o fac, că așa e bine: am cheile Împărăției, dar nu intru nici eu, nu le deschid ușa nici altora, le țin în jeb lângă cheile ultimului meu BMW pe care l-am luat din banii unor autori pe care editura mea nu i-a plătit niciodată. Sâc-sâc-sâc, ba chiar am mărit tirajul, dar nu am anunțat autorul și nici Finanțele. I-am dat destui bani cât să-și ia țigări, să se mai omoare cu nicotină, că scriitorilor le place să fie nefericiți. Ba încă autorul va plăti impozitele pe drepturi de autor! Of, merge prost afacerea asta cu țigări! Pardon. Cărți. Nu se citește, domnule! Țara asta e de proști! Nu se mai fumează! Poate fiindcă oamenii au cam fumat minciunile că literatura noastră nu e o încurcătură.
P.S. Ne vedem deseară la partid.
P.P.S. Dacă la anul nu publici la editura mea, adică eu să încasez profitul după tipar, voi păstra cadoul trimis alături de carte și nici recenzie nu vei pupa. Asta dacă nu te recomandă altcineva căruia îi sunt dator.

marți, 1 august 2017

Gheorghe Vidican lansează volumul de poezii „Pivnița din horn”

Sub egida Fundației Academia Civică, poetul Gheorghe Vidican a lansat un nou volum de poezii, Pivnița din horn, 24 iulie 2017, în Cetatatea Oradiei, carte editată de Editura Charmides din Bistrița.
Suportul muzical a fost oferit de Alexandrina & Florian Chelu.