sâmbătă, 5 august 2017

O amintire vie, dar falsă


Eu nu așa îmi amintesc această scenă.
Azi am văzut un film, Starman, cu Jeff Bridges. Voi reveni la sfârșitul materialului asupra filmului.
Îmi amintesc când psihoterapeutul pe care l-am avut acum câțiva ani, un anumit Sorin, mi-a zis că amintirile cele mai vii, cu imaginile cele mai vivide, sunt de fapt cele mai puțin adevărate pe care le avem, cu cât mai vii, cu atât mai false.
Și i-am povestit o amintire pe care am avut-o, că eram în febră, pe moarte, iar mama îmi schimba așternuturile și ștergarele înmuiate în oțet, care îmi înveleau pieptul. De fapt, chiar am descris scena în romanul pe care intenționez să îl lansez anul viitor, intitulat Dumnezeul părinților noștri:
Dumnezeu ți-a cercetat inima și a vrut să te ducă repede la El, a adăugat tata. Când ai fost mic, dacă mai ții minte, ardeai în febră. S-a uitat la tine și a înțeles mai multe lucruri despre tine decât ai putea crede. Așa de mult te iubește! Eu și maică-ta ne-am rugat să te lase în viață, dar mi-a spus să te întrebăm pe tine, la urma urmei, fiindcă erai în balanță.
Ca prin vis simt cum se învârtea pământul cu mine din cauza arșiței și stafidirii buzelor. Când frații mei se rugau în cameră, mă uitam a dormi. M-a trezit mama și am aflat din șoaptele fraților mei că sunt pe moarte. Au spus-o ca pe-un lucru grav. În timp ce îmi schimba compresele înmuiate în apă și oțet, puse în jurul pieptului, m-a întrebat dacă vreau să trăiesc. Cu o mână mă ținea ridicat, cu cealaltă mă învelea în prișniț. Îmi simțeam limba ca o cârpă: i-am răspuns „da”, deși nu mi-a fost teamă de moarte, ca și cum un „nu” era o boacănă ce-ar fi supărat-o; amețeala era dulce și aveam simțământul că pot oricând să dorm a muri. Însă nici de viață nu-mi era teamă, părea un vis ca oricare altul, numai cu ochii deschiși. M-a întrebat dacă cred în Dumnezeu. Nu îmi amintesc cum, dar știam cine e Dumnezeu și, pe când mă rotea între plăpumi, o clipă mi-am simțit carnea de pe mine un gunoi, întrebându-mă, cu mintea mea de copil, de ce s-ar mai obosi cineva să repare o epavă. Cumva, era păcat de prosoapele acrite, că oțetul le distrugea țesătura făcută de mâinile calde ale bunicii.
Să nu mi-l ia, Iosife! Decât să mi-l ia, mai bine nu mi-l dădea! a zis mama și a închis ușa după ea. S-au auzit rugăciuni și m-a luat somnul încercând să le deslușesc.
Această amintire este falsă. Am sunat-o pe mama și am întrebat-o. N-am fost niciodată pe moarte, cu febră atât de mare încât era să mor. I-am spus de amintirea mea și a zis că n-a avut loc așa. Am fost bolnav, am avut compresă cu apă pe frunte, dar nu pe moarte. Cu cât mă gândesc mai mult la această amintire, parcă pot adăuga mai multe detalii, dar adevărul este că n-au nimic de-a face cu realitatea. Știu că e falsă, dar emoțional nu-mi vine să cred, deși mi-a descris mama exact cum s-a întâmplat, că în semitrezie am auzit cum tata vorbea despre cineva și am crezut că e vorba de mine, tot am acea convingere că lucrurile s-au întâmplat cum mi le amintesc, deși știu că nu e așa. La așa ceva m-a ajutat scrisul, să mă vindec.
Revenind la filmul cu Jeff Bridges, produs în anul 1984: am văzut o scenă din film, chiar finalul, când am avut patru-cinci ani. Încă aveam televizor. Un Olt alb-negru. Tata s-a rugat să se strice și, culmea, s-a stricat, că Diavolul era în casă. Nu că nu mi-ar fi prins bine lipsa TV-ului, am citit mai mult, dar e straniu cum s-a stricat de unul singur în fața noastră...
Eu îmi amintesc că extraterestrul din filmul cu J. Bridges și-a băgat bila aceea ciudată sub piele, dar nu așa e filmul. În film, i-o oferă eroinei. Eu îmi amintesc chiar că avea o pălărie de cowboy, că niște elicoptere erau pe fundal când a plecat în nava spațială și ani de zile mi-am dorit să știu ce film e, că tata a oprit televizorul. După ani de zile – de fapt abia acum – am aflat care era filmul. Când am văzut scena, am crezut că e din alt film. Nu era. Amintirea mea era cea falsă. Desigur, cei care nu vor să creadă că amintirile pot fi false au inventat teoria cu „efectul Mandela” (vezi aici). Eu nu cred în acele supoziții. Nu îi cred nici pe aceia care-mi spun că au amintiri dintr-o viață anterioară. Sunt amintiri false, ușor de populat cu detalii, cine știe din ce motiv au fost țesute de minte.
Am scris acest material pentru că sunt sigur că aveți întâmplări asemănătoare în viața voastră și doresc să lăsați loc de posibilitatea că lucrurile nu sunt cum vă amintiți că sunt, ci cum vă confirmă ceilalți că sunt deoarece s-ar putea să vă dăuneze emoțional dacă vă încăpățânați. Mie mi-a dăunat atâta vreme că am crezut că am scăpat miraculos de moarte în copilărie. Era doar o amintire falsă. Din păcate, cu tata am o multitudine de astfel de amintiri și mi-e greu să am discernământ, să separ realitatea de fantezie. Din textul de mai sus se poate și observa că era sever, convingător și foarte religios. Dacă vă amintiți ce-au spus iezuiții, dă-mi copilul în primii șapte ani ai vieții sale iar eu îți voi da omul, imaginați-vă cum e ca tot ce vă amintiți despre primii șapte ani ai vieții voastre să fie probabil o minciună, amintiri false pe care nu-ți poți pune fundațiile identității. În situația asta mă aflu eu și mă întreb constant cine sunt, așadar cunoaște-te pe tine însuți e la mine un reflex necondiționat, unul de supraviețuire. Există o diferență între a accepta un adevăr și a-l crede.
Tocmai de aceea am scris Dumnezeul părinților noștri, că eu nu înțeleg ce s-a întâmplat. I-am întrebat și pe frații mei. Nici ei n-au înțeles. Romanul îl voi lansa anul viitor, după ce stă la dospit luni bune, apoi luni bune va sta și pe masa lectorului Marius Miheț. Din câte îl cunosc, îi va lua jumătate de an să taie din text. Așadar cam la anul pe vremea asta va avea loc o lansare. Nu mă grăbesc, e ultima lucrare literară pe care o public, e ceea ce dintotdeauna am vrut să scriu, e chiar motivul pentru care m-am apucat de scris. Nu voi mai scrie literatură fiindcă simt o combinație de lehamite de lumea literară cu o oboseală sufletească, că nu mai are rost să lupt plus că nu mai am nimic important de spus să mă vindec mai lesne.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu